Pe-o sprânceană de lumină,

lâng-o lacrimă de rai,

verde culme carpatină

rotunjește dulce plai.



Iar în plaiul stânei goale,

lângă strunga fără oi,

crengi cu umeri frânți de jale

se cutremură din foi.



Fluier vechi nu mai îndrugă,

nu mai latră câini pândari.

Singuri munții duc în glugă

carpatine neguri mari.



Nu mai zburdă-n târlă iezii,

nici plăpânzii miei priori,

doar pe cearcănul amiezii

urcă ulii rotitori.



Ulii suie, frunza sună,

iar în iarbă-ntins amar

ba e somn, ba rugăciune,

tânăr leș de pecurar.



A rămas dormind pe-o rână,

în culcuș de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stână

unde brazii plâng prohod.



A rămas zâmbind -nainte,

ca un cneaz pe pat de flori,

parcă un cuțit fierbinte

l-a străpuns de două ori.



Și cum zace tinerețe

de cioban în fraged plai,

jalea crăngii pădurețe

suna moale, ca un grai :



-Nu mă plânge, maică bună,

nici tu , câine credincios,

că de nuntă frunza sună

din bătrân caval de os.



Că m-a dus rădvan de nuntă

tras de șase cerbi subțiri,

mire nalt sub stea căruntă,

cum pe lume nu sunt miri.



Mire-n straie de mătasă

și nuntași cu flori pe frunți.

Măi, și nu e-n plai mireasă

ca mireasa verzii nunți.



Păr adânc și trup suleget

și ochi triști cum alții nu-s…

Și mi-a pus inel în deget

și- n inel nopți lungi mi-a pus.



Și la sfânta cununie

munții falnici ne-au fost nuni.

Scoborând din veșnicie,

ne-au dat vulturii cununi.



Și tulpină de tulpină,

ne-au dus brazii în alai

pe-o sprinceană de lumină,

lângă-o lacrimă de rai .



* *



Maica-n sarică de lână

suie cremenea pe brână,

printre stânci cu fierăstraie,

în opinci de vâlvătaie,

printre jnepi zbârliți de cuie,

pe grozava cărăruie.



Și cum plânge și se roagă,

plâng și apele-n zănoagă.

Și cum urcă tângile,

plâng cu ea și stâncile,

plâng și brazii plaiului

lângă poarta raiului,

plâng și ulii cerului

cu maica oierului.



-Apelor, cerești mirese,

mire cine mi-l culese ?

Munților cu patrafire,

cununarăți jalnic mire…

Brazilor, nuntași de frunte,

sânge-i plaiul nunții crunte.

Uliilor, nuni sălbatici,

sânge-s munții păduratici.



Apa geme și se-ascunde,

piatra plânge, nu răspunde.

Brazii nu foșnesc răspuns,

ulii pier în nepătruns….



Jalea maicii, neagră apă,

n-are țărmuri s-o încapă.

N-are zariști s-o cuprindă

câte lumi de foc colindă.

Păru-și smulge-n vaiete,

cremene,-nconvoaie-te,

codrule, jelește-te,

rupe-te din creștete.



-Fătul maicii, verde mladă,

cneaz pe-o turmă de zăpadă,

voievod pe nouă sute

de bârsane și cornute,

fața ta de pecurar

lapte dulce din șiștar ;

noaptea cu mirezme-ncete

s-a oprit la tine-n plete ;

corbul, scuturând din pene,

ți-a trecut peste sprâncene ;

plaiurile ierbilor

ți-au dat ochii cerbilor

și-un luceafăr vornicel

ți-a tras trupul prin inel,

fătul maicii, dulce,

primăvară dulce…



Plânsul maicii pietre moaie,

scoală scorburi și puhoaie,

umple văgăunile,

zgâlțâie furtunile.


Ar smuci din temelie

lumile, să nu mai fie,

ar surpa tăriile,

ar seca veciile,,,



-Primăvară dulce,

fătul maicii dulce…

Cine ți-a-nroșit cununa

vază-ți lacrimile-ntruna.

Cine mi te-a rupt din rod

vază-ți chipul peste tot.

Cui îți frânse dimineața

ochii tăi să-i frigă fața.

Cui ți-a stins luna din fag,

chipul tău să-i plângă-n prag,

ochii tăi să i se-aprindă

ca luceferii în tindă,

ca vârful cuțitelor,

ca dogoarea plitelor



Să-l tot frigă, să-l tot ardă,

și pe brațe ce-l dezmiardă.

și-n străfund de blid la cină,

și-n culcuș de vizuină,

sclipitori ca stelele,

limpezi ca inelele,

aprigi ca prăselele…



Maica-și smulge păr și straie,

brazi și paltini se despoaie.

Maica geme și se zbate,

munții se târasc pe coate

și se frânge cremenea

crengilor asemenea.





Și cum geme orice trunchi

cade soarele-n genunchi,,

ulii-ncep să scapete,

apele să șchioapete

și-n văzduh ai spune că

vămile se-ntunecă.



* *



Colo-n margini de coștile,

într-un fund de făgădău,

cine-mi bea de zece zile

vijelie de trascău ?



Cine-mi bea turbat din oală

iad năpraznic fără leac

și privirile nu-și scoală

din venin de basamac ?



-Dă-mi prăștină să mă scurme,

dă-mi, hangiță, vâlvătăi;

banii de pe două turme

sunt cu zimți cu tot ai tăi.



Fruntea-i arde, grea de cute,

sub căciula cu țugui.

Pe mușcate buze slute

sângerează vorba lui.



-Ia-mi, hangiță, oi și pungă,

că somn pleoapele nu-mi au.

Dă-mi rachiu să mă străpungă,

adu-mi trăsnete să beau.



Lung hangița îl măsoară:

cine-i baciul venetic ?

Din lăute, ca să-l doară,

baragladinile-i zic.



Iar străinul singuratic

din ungherul fumuriu

își scufundă mai sălbatic

ochii vineți în rachiu.



Dar trascăul gol nu-i spală

cruntul inimii prăpăd,

când, aprinși pe fund de oală,

doi ochi mari de mort îl văd.



Frânți pe dible viscolite,

faraonii nu mai tac

din arcușuri cu ispite

și din strune dulci de drag.



Dar nu-l mângâie nici struna,

nici pe-arcuș nu dă un ort,

când, amar ca mătrăguna,

îl privește chip de mort.



-N-ai rachiuri tu, hangiță,

în tot beciul cu gârlici,

câtă strașnică arșiță

mă răscoace în urzici.



Și nici voi n-aveți furtună,

bieți cioroi, pe scripci de foc,

câtă pacoste se-adună

sub o cușmă și-un cojoc…



Inc-o dată, omu-nșfacă

oala crancenă și bea.

Șuierând sudalmă seacă,

Zvârle punga pe tejghea.



Și dă buzna-apoi să piară

stins în noaptea cu năluci,

lingând bezna ca o fiară,

pe fierbinți poteci de tuci…



* *



La pârdalnica muiere

o fi dulce noaptea-n spic,

când alintul curge miere

și-mbierea borangic,

la pârdalnica muiere

cu opaiț slab și mic.



In culcuș cu levanțică

or fi vrăji care se-ascund,

când e sânul rândunică,

nufăr –umărul rotund ;

în culcuș de levănțică

alb și moale și afund.



Dar dulceața mângâierii

e pârjol din iad trimis,

când și-n brațele muierii

frig doi ochi de om ucis,

în dulceața mângâierii

până dincolo de vis.



Și culcușul cu omături

e cuptor din iad adus,

când și-n brațele de-alături

plânge-un chip de om răpus,

în culcușul cu omături

plin de țepi cu vârfu-n sus…



-Fă muiere, fă dogoare,

patul rug mi l-ai făcut.

Vrea-ți-aș brațele izvoare,

iezer fiece sărut.

Fă muiere, fă dogoare,

fă-te rouă-n așternut.



Fă-te iaz și fă-te ploaie,

să mă stingi și să mă-neci

cu alint de reci șuvoaie,

cu desfăt de pâcle reci.

Fă muiere, fă-te ploaie,

stinge-mi pacostea pe veci…



Sânii, brațele,-așternutul

parcă mai cumplit se-ncing.

Nici culcușul, nici sărutul

smoala-n clocote nu-i sting.

Sănii, brațele, -așternutul

Se fac flăcări când l-ating.



Și, scrâșnind ocară crudă,

omul scuipă printre dinți.

Smulge ușa, ars de trudă,

cu smintite mâini fierbinți

și scrâșnind ocară crudă,

fuge-n beznă, scos din minți…



* *



-Blid nemernic, blid drăcesc,

iarăși în fiertură

cei doi ochi de foc lucesc :

sclipăt de custură.



Și de-nmoi un dumicat,

parcă-l moi în sânge.

Arde-n lingură-ncleștat

chipul care plânge...



Izbind strachina de zid,

omul scuipă-n tină :

-Vijelia ta de blid,

duhul tău de cină !



Tindo, și pe pragul tău

cei doi ochi se-arată.

Cu barosul, pe ilău,

i-aș trăzni o dată.



I-aș crăpa ca pe păstăi,

i-aș sufla cenușă…

Legea ta și morții tăi,

chip ce-mi plângi pe ușă !



Omul suduie buimac

de sudoare leoarcă.

Cei doi ochi mai mari se fac,

mai adânci sunt parcă.



-Luno, chip de om răpus,

cobeo ticăloasă,

tot bocești pe sură, sus,

face-te-ai pucioasă.



Și voi stele cu săgeți,

târfelor spurcate,

ochi de om ucis păreți,

stinge-v-aș pe toate…



Desmățat , cu capul gol,

omul iar pornește

prin amarnicul pârjol,

prin năpraznic clește.



Huhurezii din copaci

toți în el se mută.

Ba dihori, ba vârcolci

rup din carnea-i slută.



Pumnii lui ar sparge stânci,

trupul lui s-ar trage,

sfâșiindu-se pe brânci,

prin adânci bârloage.



S-ar târî prin vizuini

sau pe fund de tăuri.

Și-ar scobi sub rădăcini,

ca sobolii, găuri.



-Ieși, măi ursule, afar’,

dă-mi bârlogul mie…

Cei doi ochi din nou răsar,

tot mai mari învie.



-Veverițo, dă-mi tu leac

scorbura-ți adâncă.

Cei doi ochi mai limpezi tac,

mai aproape încă.



-Du-mă, cârtițo, în lut,

lutul să m-ascundă.

Cei doi ochi mai mult s-ascut,

Fără să răspundă.



Șerpii fug din bălării,

pier din drum bursucii…

Pretutindeni ochii vii

ard mai mari, mai lucii.



* *

Pe-o sprânceană de lumină,

verde culme carpatină

rotunjește dulce plai

lâng-o lacrimă de rai.

Apele, cerești mirese,

văl de nuntă tot și-ar țese.



Brazii, în odăjdii stranii,

tot mai bat cerești mătanii.

Munții tot mai ung cu mir

veșnicia de safir

și-n văzduh, cât vezi,

ulii tot mai sparg amiezi.



-Strungă rea, fără mioarce,

ce pârjol în plai mă-ntoarce ?

Chip grozav, ce-ntruna plângi,

tu mă chemi și tu m-alungi.

Ochi fierbinți, de nesupus,

parcă-n bice m-ați adus…



Strunga tace, chipul tace,

cei doi ochi mai mari s-ar face,

vârfuri lungi de lăncii

peste munții Vrăncii.


Sângeră opinca spartă,

Gâfâitu-i smoală fiartă,

Zdrențe-s bundă și cămașă,

Numai geamătul se-ngroașă.



Și cum vântul bate-n dungă,

tot smintește-o creangă ciungă,

și cum creanga se tot pleacă,

ștreangu-i gros și frunza-i seacă.



-Munților, zăvozi cu lațe,

chip ucis îmi plânge-n brațe…

Munții-n taina lor cerească

nu se-ntorc,să nu privească.



-Brazilor, frigări haine,

chip răpus se-mplântă-n mine…

Brazii fug în rai grămadă,

Nu se-ntorc, ca să nu vadă.



-Uliilor, gheare scoase,

cei doi ochi mă frig în oase…

Ulii intra-n soare, sus,

să n-audă ce le-a spus.



-Creangă de deasupra lumii,

ia-mi grozavii ochi și du-mi-i…

Creanga scârțâie cu ciudă,

munții nu se-ntorc s-audă.

Ștreangul tremură și el,

brazii nu privesc defel.



Numai ulii, gemenii,

trec deasupra cremenii.

Numai ulii veacului

deasupra copacului.


Numai ei cu ciocurile

smulg din slavă focurile.

Când se fac ca aurul

peste tot coclaurul,

când se-aprind ca spadele

peste toate zadele,

când ca vâlvătăile

peste toate văile…