Fragment de imposibilitate sociala

preludiu nici o amintire despre dragostea ta si o mare indiferenta fata de orice sunet
locuri pustii, franturi de imagini
au sters orice urma a vechiului meu text
la orele 12 a.m.-15 a.m. pentru fiecare zi
decor imagini spuma de bere in care venus face baie
pelerinele lui don quijote
nici o amintire suluri de hartie lucioasa desfasurate
de-a valma in interior nici un sunet
aici dragostea ta ar putea fi un personaj
fara actori fara gesturi care de obicei sunt omenesti
recuzita rochia ei roz mulată pe corp
o balta de apa limpede intr-o groapa patrata
cel putin pentru iluzia ca pamantul era plat
ca un pat al primului/ultimului cuplu
(sigur, asta ar presupune niste sunete si un pic de răbdare
de care nu dispunem din lipsa-fara sa conteze de care lipsa)
snopi de trestii retezate sticle de plastic fara eticheta
pe margini ca sa sugereze vegetatia poteci de scanduri
innegrite cu noroi si nici un scop in sine
personaje omul cu steagul in mana
bagaboanta care se-ndoaie la curbe
vocea feminină care nu graieste nimic esential
marinarul beat care si-a dorit toată viata sa joace biliard


bursc deranjat de zgomotul de fond existent asemenei unui bazait
în boxele scenei
nascut in fine/ omul cu steagul in mana nascut
el despre el insusi cu maxima sinceritate chiar daca unele randuri
ar fi inchipuite

e mare lucru sa navalesti
in lume in aceasta forma sa-ti jelesti de la inceput
vremelnicul vesmant ce se va risipi
si parc-as stii fara-ndoiala
cum se va intampla scandal
voi creste singur ca un palmier pe tarm
ma voi mandri daca din tinerete
voi da cu steagul (care va creste in acelasi ritm cu mine
si apoi va descreste, firesc, in acelasi timp cu noi) periodic in nisipuri
incercand mereu marea iubirii cu degetul

degeaba femeia-mi va naste/ degeaba mama
te voi face sa suferi aproape demiurgic
stiu sangele meu va umple pajistile, raurile
si muntii si oceanele in purpura glorioasa
si nu ma voi lasa pana ce ultimul
ins nu se va scarifica (ritual necesar, ritual ideal
ca si sexul) in lupta

mereu femeia se va apropia
va face copii, case, bomboane, biciclete
pe umeri zburatoare si hohote fara rezonanța
ea va fi steagul cu forma ciudată (in principiu
rotunjita in carne la colturi) care ma va urma-
urmarii si cand ai mei vor ajunge la lumina-

dar singur voi invinge ducand steagul
intens colorat mai departe cand culmea atat de aproape
fuge zbor si mi se-ntoarce
calc idiot pe urma lor/ voi fi batran stindardul vesel
nu ma va face sa lacrimez/ voi fi obosit forma comica a crucii infipte intr-un tarziu anemic pe pamant nu ma va face sa ma intristez/ la ultimul vers
iubesc planeta albastra


bagaboanta care se-ndoaie la curbe

când era copilă și vorbeai cu ea păstra un gest reflex
se făcea că nu auzea „Poftim!?” era un fel de a spune
că nu trebuie luată în grabă
când a renunțat să mai poftească a devenit femeie
trebuia totuși să aivă și ea câteva hobby-uri ea n-avea
acum o depistezi foarte ușor, pretinde că graba are un alt
farmec/ înoată într-un lac sărat grăbindu-se pentru a ajunge
la scară/ se șterge cu prosopul din geanta cu fermoar
dar observă ca oricare femeie că nu-i pasă de peisaj
și, bineînțeles, aici se simțea admirată de liceeni și moși
cu boala parkinson/ destinul îi era facil și s-a uscat
foarte repede/ nu se mai grăbea
era totuși prea asaltată de priviri care căutau
tocmai ce acoperea-decoperea-acoperea prosopul ei
hai, că sunteți infantili/ bărbații erau totuși necesari
evident avea un ritm în care îi schimba
dar nu putea fi o ușuratică pentru că la sfârșit
căuta un scop/ finalul scopului părea însă
mai mult nimerit decât cucerit.

așa se face că atingând o anumită experiență
a devenit o doamnă-domnișoară
nu e rău a pretinde respect
/bărbații sunt niște bădărani/
instinctul îi șoptea că trebuie să se așeze
și ea la casa ei o dată și-o dată
căci era mult mai fascinant să admire graba celorlalți
sfidându-i oarecum lejer printr-un alt banal
„Poftim!?” stingher



vocea feminină care nu grăiește nimic esențial

ce atâta nevoie de atât de multe vorbe
care să mă arate oriunde m-ar fi putut căuta
descoperitorii de comori m-ar fi aflat
în frumusețe și în speranță
sau într-o simplă privire în sus
unde trăiesc fără a avea nevoie de palate
de acolo mâinile mele trag totul din ce în ce mai aproape
de lumină și căldură
sunt de fapt zâmbetul indiferent
sunt de fapt podoaba omului inexistent
numai lui îi stau alături/ numai de el
rămân veșnic îndrăgostită
forma mea nu se află nici în pietre nici în aer
nici în cuvânt
etern femininul nu vorbește scindat în mine
ci se unește și se împodobește
de aceea nu nasc și nu fac pe nimeni
nici rob nici liber când eu pentru mine trăiesc


marinarul beat care și-a dorit toată viața să joace biliard

pentru mine dilatarea timpului e cea mai fascinantă
emoție nu mai știu ce vârstă am țin pe undeva
niște acte de identificare sincer să fiu nu-mi place
să mă prezint n-am cui
viața mea a început foarte frumos continuarea a trans-
format-o într-o mare agitată de nenorociri
puține și întârziate dar intens trăite
acum e bine am scăpat
evadarea se petrece într-un continuu refuz
de a mă întoarce nu știu în ce direcție
se află începutul căci am voința să curg în timp
fără să recunosc altceva decât prezentul

ce obiceiuri am câteodată îmi vine o idee
să fac ceva anume și după ce termin
ce aveam de făcut mă obligă
inspirația la alte idei aici nu mă deranjează nici dracu
sunt zile furtunoase care îi înfricoșează pe alții
din jurul meu/ nu îi înțeleg/ acesta e tot farmecul
îți imaginezi/ că sfârșitul a trecut pe lângă tine
și îți dă o putere- atât de mare să îți dorești încă un sfârșit
compromis deoarece vrei să treacă iar
ca să îți continui călătoria în timp ăștia se sperie
ei sunt responsabili eu fiind iresponsabil pot să fac distincție
între ce simt ei și nu simt eu
încep să dorm din ce în ce mai puțin
pentru că nu am nevoia asta
sper să nu fie o boală mai specială la mine
somnul e pierdere de timp
doar când dorm simt cum trec zilele


Text scris in colaborare cu Mihai Stan in septembrie 2002