M-am născut din doi ochi de apă,
Cu genele lungi simple aripi de înger
Zburate prin tine ca o pasăre prin cer.
M-am născut dintr-o geană de lumină,
Încolțită-n orizontul nunții soarelui cu luna,
Crescând subtil o floare prea sălbatică și vie.
Am fost una dintre semințele-i roditoare,
Și am ruginit, ca sabia ruptă-n piatra timpului,
Așa am devenit biet ochi de foc,
Biet ochi de demon prea adult,
Mușcat de mâna dreaptă, ziditoare,
Am stins-o, deci, în sine, ca pe-o lumânare,
Un verj uscat, mușcat din moalele sufletului
De-o sirenă bolnavă din atâtea înțelesuri,
Și vai, ea m-a iubit odată, și-am iubit-o,
Ca rana care-mi curge perle alb-albastre,
Sânge făcut să-l port, rece, în vine,
Pentru câteva epave de galbene surâsuri,
Și alte câteva cântări, fără urechi să le-audă,
De acolo, de dincolo de lume și de voci.

M-am pomenit în brațe dulci de nimfă,
Cum mi-am pierdut identitatea-n lacrimi de gerar,
Din ochii de pământ și piatră falsă,
Căzuți în boala viselor din bestiar.
La sânu-i mă hrănea, Calea Lactee,
Umplându-mă de negru, din golul spațiar.
Am înghițit doi colți stelari, și-mi crește rana nouă,
Caldă, fierbinte, o lavă spre infern cu mine-n gând,
Întors-am focul înapoi, a nopții rouă,
Oglinzi în relief de fund de mare,
Statui de valuri ridicate efemer,
Din ele s-a născut, gemând, Venera,
Ca perla neagră-n sângele-mi albastru,
Făuritorul scoicii mame, aspru pântec,
Urcând la suprafață, de Luceafăr,
Afară dat din cer, lumini și versuri
Zburând cu aripi albe, de copil.

Azi unde să-l mai caut ? Înserarea,
Întinsă precum golul iminent,
Un Sfânt fără pământ, ape și ceruri,
În toate viețile răpus de-un accident.