I
Eu sunt poetul primelor cuvinte,
Al tainei lor, și-atunci când le contemplu
Mă rog la poezie ca-ntr-un templu
În fața unor sacre oseminte.

Vor fi fiind lipsite de-acel eu,
Nu-și folosesc lor sieși, sunt străine,
În alții se vor întrupa ca sine;
Poet, eu însumi nu mai sunt al meu.

II
Ascult dintr-o dată adâncul străin
Și nu înțeleg depărtarea de sine,
Trăirile noastre cu sensuri prea pline
În zilele mele prea triste, revin.

Și-atunci tulburarea e vis, e prolog
Smereniei mele în fața risipei,
Aș vrea să adun toate-n marginea clipei
Când eu la tăceri și la umbre mă rog...

III
Era-n grădina mea un piersic mare,
Cu fructele cât pumnul meu de-atunci,
Și ca un rege sta și da porunci
Când nimeni nu-i trecea peste hotare.

Acum, învins de vremuri, umilit,
Un rege sub pământ stă să devină,
Iar eu am să mă rog la rădăcină
Căci însumi eu mormânt i-am devenit.

IV
În față-mi șade timpul ca un munte
Ce-l urc și îl cobor neîntrerupt
Odihnă mi-e doar gândul meu, abrupt,
Ce-n trupul meu se-anină ca o punte;

Ce leagă-n șiruri clipele de-o seamă
Ca niște perle false strălucind,
Și-n falsul lor mă pierd, și adormind
Mă rog în somn luminii care cheamă…

V
Eu fumul rugăciunilor amar
N-aș vrea să-mi fie peste chip o mască ,
În fuga mea neliniștea lumească
Să nu își afle tihna în zadar.

Ci ochiul meu plecat aș vrea să-mi fie
Doar freamătul ce-l port, mistuitor,
Al unui glas adânc, stăruitor,
Cu care mă închin la veșnicie.

VI
Desparte-mă lume de tot ce-i al tău,
Mă rog la penumbra ta calmă, domoală,
Căci greu mi-e de-acum să mai dau socoteală
De pasul meu șubred, de tremurul său...

E noaptea o geană ce-nchide lumină
Dar care trezește acel ne-nțeles
În care atâtea ecouri dau ghes
Și-atâtea-ntrebări nerostite s-adună...

VII
Mă rog la anonimul blestemat
De pretutindeni sau de nicăierea,
Același care-și macină tăcerea
În trupul său prea strâmt, îngenuncheat.

Adeseori, în treacăt, l-am zărit,
Și mi-am simțit durerea mai aproape.
Întreaga mea neliniște încape
În chipul său mai viu, mai răvășit...

VIII
Închide-te în mine, rugăciune,
Balsam să nu mai caut în zadar
Adâncul meu să-și afle un hotar
În rana care nu se mai supune.

Dar nu-mi lua cuvântul ce se stinge
Pe buzele ce poartă forma ta,
Căci vorbele sunt încă hrana mea
Cu care pot neliniștea învinge...

IX
Prin părul meu va trece, târziu un uragan
Și-mi va umfla cămașa de borangic subțire
În zi de vară lungă pe cât uitatul an
În care fremătase întâia mea iubire,

Când soarele spre seară e doar un glob de jar
Și luna va apare, târziu , cu neagra-i robă
Voi ști de-o iarnă care va aminti-n zadar
Că sori de jar asemeni se fărâmau în sobă..

X
E-o lume de voaluri abia întrezărită
Încerc a o cuprinde cu simțurile vechi
Dar pânza de emoții pe trup mi se irită
Și simt cum se prelinge auzul din urechi.

Prin trup vibrări de sunet fiorul mi-l inundă
Și-un vag ecou plutește de-obstacole răpus
E muzica aceeași. Doar liniștea profundă
Mi-a prefăcut instinctul în simț de nesupus.

XI
Zâmbind voi ști că viața are sens
Iar freamătul din jur mă va uimi.
Pătruns de-un vechi fior voi regăsi
În locul răsucit tumultul dens.

Tăceri în mine voi zidi infam,
Decolorând paleta vieții mele
Cu visul frânt al unei vieți rebele:
Eram tăcut. În gândul meu strigam !

XII
În jurul meu bat clopote enorme
Și-mi este imposibil să pășesc
Printre aceste ritmuri uniforme
Ce niciodată parcă nu greșesc.

Desfid această lume hotărâtă
Ce bate într-un clopot nesfârșit !
Oh, inimă, ce ai și nu ai nume
În sufletu-mi de clopot asurzit...

XIII
Târziu am știut că lipsește ceva ,
O luptă-ntre mine și cei de afară.
Cuvintele care acum mă-nfășoară
Eu nu le-nțeleg decât, vag, sinea mea.

În voi aș putea să aduc doar prinos
De firavă floare crescută din mine,
Iar nu rădăcina cu fructe puține
Din sufletu-mi aspru, nebun, rămuros...

XIV
Lăsați-mă copil din nou să fiu
Lăsați-mă să cred ca înainte
În liniștea decorurilor sfinte
Ceva la mine-n piept e prea târziu.

Aș vrea măcar un gând nehotărât
Să pot iubi și celelalte rele ,
Aș vrea din nou înfrângerile mele,
Și-aș vrea să tac mai mult decât atât ...

XV
Pășesc pe frunze ca peste morminte
Și pasul meu e nefiresc, și lung.
Chiar dacă mă strecor printre cuvinte
Aceste înțelesuri nu-mi ajung.

Și nu-mi ajung instinctele pătrunse
De frunze moarte, de căderea lor,
Și nu-mi ajung ideile ascunse
În sensul lor, adânc, mistuitor...

XVI
Joc teatru-n fața mea, prins în ispită,
Sunt un actor perfect, o biată glumă,
O replică ce-ntârzie , postumă,
Pe-o scenă goală mult bătătorită.

În chip de paj servesc un rege mut
Ce nu are castele, nici domenii.
Ce nu are decât decorul scenii
El însuși fantomatic , nevăzut...

XVII
Pe străzi să rătăcesc de-acum aș vrea
Tristețea mea de lume să depindă
Căci nimeni nu va ști ce să-mi întindă
Când eu cu mâna-ntinsă voi striga...

Și-acolo într-un colț, umil, murdar,
Să caut îndelung pierdută viața,
Să-mi pară mult mai clară dimineața
Trezit de trecători, pe trotuar...

XVIII
Te plâng la masa mea , străine,
Că pașii nu ți-i mai aud
În lume pribegeam prin tine
Departe, între Nord și Sud.

Mă lași închis fără vreun gând
Cu depărtările-n privire ,
De-ai mai veni din când în când
Þi-aș mai cerși din risipire...

XIX
E masa mea de scris din ascunzișuri
O clipă de neliniște, de vis,
O rană ce mă ține-ntredeschis
În lumea cu poetice tăișuri.

Iar pulsul ei în ritm stăruitor
Mă doare către fiecare seară,
În fiecare vers cobor o scară
Cum sângele în trupul muritor ...

XX
Și nu mai vreau a scrie poezie
Mi-e teamă să mai frâng măcar un vers,
Să-l pierd mereu, să-l văd în vise șters,
Blestem pe-o biată filă de hârtie ...

Mai bine să rămân tăcut aș vrea
Să treacă peste mine universuri,
Să-mi fie poezii , acele versuri
Ce parcă le-am mai scris, trăind, cândva...