seara tortionarului, inceput de tigara pe terminate

priveste viata cu niste ochi pe care ti-i arunci mai mereu pe ecran ca se te (re)scri rand pe rand, pana cand ecranul le fuge ochilor de sub picioare/

aceeasi privire de cladiri paralele, ocheade cu renume in oras, numai gandurile-oras zabovind in intunecimea zidurilor lungi ale carnii proaspete de cafea/
lasa niste pete pe coapsa ta si cateva dare pufoase pe abdomen, ocheada mea, strecurandu-se pe nesimtite in camera, la mijlocul visului/ la miezul intangibil al femeii/ eram niste marinari, ne dramuiam vinul pe o corabie, cand busola isi terminase discursul si-si incepuse recviemul pentru pitici, in fiecare seara din cercul de indivizi beti mai excludeam vreunul, sigur, ii lasam libertatea sa mearga pe scandura si sa se arunce de buna voie pestilor care populeaza de la inceputul noptii marea patrata a acestor vise/ "cativa chiar se eliberau in felul asta"/ iar eu nu ma pot abtine sa nu copiez si aici, marchez ca si tine partea de text in care nu am crezut niciodata

o simpla intoarcere acasa, vietati mici se catara pe blocuri uneori se parajuteaza pe trecatori si se confunda cu hainele lor, treptat hainele ii strang tot mai tare pe trecatori, ca si cercul inchis al bauturilor elaborate, pline de seva de antichitate, si astia ne sunt calai, calaii-dulaii albi ai clipelor albe//

spre bolta luminii o scrisoare isi face loc, nu mai scrie textul asta cu mine decat daca stii ca nu poti sa faci altfel, nu-mi spune mie despre ce simti, numai ceea ce fucki cateodata conteaza, si cu asta am mai amanetat un gand la portile unei carciumi sordide//

bate fara incetare ritmul acela al zidului care pulseaza, tese fara sa-i pese in continuare palaria vida a lucrurilor, tu de pe tocurile tale in asteptare iti acoperi cu mana gura, pravalia libera a lucrurilor.

suntem departe, dar nu noi ne intersectam rar ca bilele pe masa de biliard, masa celui care nu mai suporta si va iesii sifonat, al dracului de sifonat dintr-o gaura a mesei, masa care nu mai suporta si de aceea isi infige cate un tac in fiecare gaura.

and i'm not surviving in here

simpla idee, de cand se deschide noaptea - carciuma cu program extins, in crengile copacilor se starneste un cantec, e numai vina vantului in ramuri sa-si joace atat de des degetele adierii pe atat de multe chitare electrice/

ne lasam cateodata corpul metalic la intrare, ramanem cateodata cu buzele pe dos spanzurati in ale diminetii pijamale, inca mai visez pilea ta fina strangandu-ma de obraji si de orice alte gesturi, continuu sa traiesc cu tine in fiecare gand si in fiecare colt al imaginatiei, abia acum suna perfect cantecul copacilor in chitara electrica.

cum suna atat de cunoscut "mai ramane atunci o ultima solutie, streangul" in gura lor ca un vers repetat la nesfarsit, ei, futu-ti ceapa ma-tii, unii chiar traiesc cu chestia asta in gand, asa cum eu traiam in anul 2 cu gandacul acela in camera, cu iepurele acela orb caruia i-au tremu(i)rat mustatile impreceptibil cand cainele l-a atacat, devenise un fel de prajitura/

ochi branzosi ai recitatorilor de ocazie, obrajii cazuti ai poetilor de ocazie, ei si nu altii fac (g)lumea literaturnii si linii din care fiecare decide cand va intra in literatura, asemeni corabierilor depusi in fragmente pe dintii pestilor care populeaza de la inceputul acestei nopti marea...

suna destul de cunoscut, partial simpatic, versul acesta de pe occipital, grabit sa se rastogoleasca inaite si inapoi in cuptor, si daca imi incalzesc uneori cu pagini mancarea de seara, o uit de si mai multe ori la foc mic, se aud in cosmarurile mele uneori sfaraituri, alteori acolo cineva se inmormanteaza/ constinet fiind acum ca esti in vis nu cred ca poti sa faci mare lucru, iti mai ramane poate o ultima solutie...da-i restart"