I

Speram că nu va fi goală camera,
Chiar și cartea-a rămas tot pe noptieră,
Acolo, unde-ai uitat-o aseară.
Lasă ,inimă, încă nu dispera!
Îți promit, va veni și vremea ta!

Ai ales… atunci te las să pleci,
Ah, numai gândul îmi dă fiori reci
Și în piept mi se-nfig noi junghiuri.
Lasă-mă, inimă, că mă disperi!
Știu că ți-am promis și-alte vremuri!

Ai tăcut, în sfârșit puțină liniște…
Chiar mai multă decât sufletu-mi tânjește,
Imagini și-amintiri aproape că le-aud,
Căci în nimic, neantul îmi e ca scut.
Iartă, inimă, nu știam ce-i liniștea!

II

Păcat… că nici nu te-am auzit plecând,
Poate-aș fi încercat să-ți schimb acest gând.
Nu…sigur, te-aș fi întors din drum;
Dar… poate… că nu e prea târziu nici acum.

Cartea! În carte trebuie să-mi văd salvarea.
Printre raze de lună îți citesc durerea,
Te citesc prin ploaie, cum fugi plângând,
Iar eu te pierd în rând, după rând…

Știu că-n veci nu te voi putea urma,
Însă și așa, încă mai pot da pagina…
Cu fiecare cuvânt iar te regăsesc,
Doar să te pierd atunci când te privesc.

III

Vreau s-alerg și eu după tine-n ploaie,
Sperând că o parte din tine mă mai știe,
Măcar o parte să-ți mai fi rămas… vie.


Atât, nu-ți voi cere vreodată mai mult
Dar neantul a rămas tot mut…
Inimă, bate! Acum doar pe tine-ascult.

Îmi bați în simțuri de hârtie,
Cu sânge negru, ca-n cărțulie,
Nu-mi e frică, așa trebuia să fie…

IV

Rândurile ar fi fost deja terminate,
Și totuși, iată-ne spate în spate…

Îmi e frică și să te privesc,
Dar te-ntorci, știi că te iubesc…

Tremuri, căci cuvintele-s acum sfârșite,
Te-mbrățișez, împreună vom scrie alte…