Culcându-mă în patul negru,
Sunt împinsă spre visare:
Eu, doar o lumânare
Într-un rai funebru,
Ce-și jertfește lumina,
Sperând cineva să o vadă,
Dar o stinge pierirea
Obligând singura ei aripa sa-i cadă.
E întuneric...s-a terminat totul.
Poate asta îmi e menirea:
Să nu fiu decât mortul
Ce-și așteaptă pomenirea.
Sunt doar o potcoavă ruginită
Ce nimeni n-o baga în seamă.
Ar trebui sa aduc norocul
Dar răspândesc doar teamă.
Mi-au secat și ochii...
Singurii care puteau fața să-mi ude,
Păstrând doar amintirea
A două lacrimi crude.
Asta sunt acum.
Nu știu dacă așa voi fi și mâine.
Poate că sunt Lazărul
Care așteaptă să învie!