Întunericul și lumina
se sărută
o clipă-n
peștera cheii.
Piciorul păianjenului
curiozității,
pășește timid,
prin coridorul
clarobscur.

Maestru-Demiurg
răsfiră:
un gând,
o lacrimă,
o durere,
sau poate,
o speranță,
în fire de lumină.
Evlavios le pune
pe paletă.

Păianjen rătăcit
printre
copaci solitari...
Trunchiurile lor zbârcite
trec
ca un trăsnet,
prin șevalet
și-și înfig rădăcinile
căutătoare de izvoare
ale adevărului,
în pământ.

Tușe de sentimente
juxtapuse :
o mulțumire sufletească, portocalie,
o împăcare verde-cărămizie
îmbracă
ramurile
gândului.
Și-n balansul visării,
trec prin efuziune,
de la maestru
la mine.