Dorm cuvintele în carapacea sensului
asemeni statuii în blocul de marmură:
cu simțurile la pândă, cu antenele în alarmă,
cu nervii încordați, cu mușchii încărcați
de electricitate.

Astfel dorm cuvintele în cuștile lor
cum elementele în tabloul
lui Mendeleev:
din când în când li se aruncă
hălci de realitate pe care le devoră
nesățioase.

Uneori, de singurătate cuvintele devin feroce
nici paznicii nu îndrăznesc să se apropie
de cușca lor. Singur tu, poetule,
închizi ușa după tine, atât de singur,
atât de neajutorat încât ele vin să te amușine
în vreme ce paznicii, alertați,
trag asupra lor cu glonțul de diamant
al lui Eminescu...