Din vechi Anahuac un mit se știe.
Că glia este mama noastră bună
Ce are-n cer chiar Luna drept străbună
Purtând spre noi din vremuri vechi solie.

Cu minerale forțe împreună,
Ea întrupa bogată seminție
De păsări mari ieșind din colivie
Și albe mări povești pornind să spună.

Vulcani și ape nu avea puține,
Dar s-a uscat cu totul într-o zi.
De ce-a ajuns cu viața de rușine ?

Doar căutarea noastră o va ști.
O Lună nouă orice trup devine,
Căci ceea ce se naște va pieri.