suntem cu toții
copiii unui soare muribund
cu gust de cer fără îngeri
fecioarele își poartă
sânii în giulgiu
și-au pierdut demult pruncii
călători în bălțile moralei
mâinile lor împreunate
mozaic al neputinței
hrănesc șerpii cu gleznele clipei
doar ei au gustul intact
ascunzând veninul sub pleoape
nebunii fug de real
câte doi, ținându-și răsuflarea
ca pe o ultimă corvoadă
cerbii își toarnă plumb în copite
blestemându-si zborul închipuit
înțeleptul și curva sunt tovarăși de drum
se scarpină pe spate cu luna
mimând pasul în cerc
al unui lup desperechiat


copilei i-a crescut între ochi
un fluture alb
uite, îmi zice... uite
cum se asfixiază
literele în cuvinte
culorile în tablouri
oamenii în căutări