așezam
în jurul gleznelor tale
cum sufletul recunoștința
corturile călătorului
mereu în același loc
strângeam curburile până la orbite
o planetă dedesubtul nostru lumina
să nu moară sufletul de inaniție
ne locuia aceeași cameră
corabie tânjind după hărți aerul până departe
ne cădea la piept fotografii de vânt
și o pereche de aripi adevărate
dintr-un soi de umbre adăugai pași
neauziți de pisici pe căi de pământ
spirite dansau împrejurul cortului acela
cu scalpurile istoriilor lumii la cingătoare
până la transparență îmi plăceau clasicii
închipuind vârtejuri de arome tari
tu mă rugai să împușc leul
pe un fond auriu legat cu un capăt de sfoară...