eu știam că am să exist: mă visasem într-o zi ;
ochii mei băteau ca o aripă mare transparentă a unei păsări fără cap -
știi, eu am visele mici și capul nu a mai încăput
albastrule, ce de alb aveam în jurul meu!
puteam să fac un castel de alb din el...
puteam să-i fac cerului un capot...
sau puteam să-l mănânc pe tot cu dulceață...
și-mi plăcea să ascund în fâlfâirile ochiului meu umbra unui copac
dar de fiecare dată când închideam aripa
cineva mă săruta pe pleoapă:
era un copil care îmi arunca pumni de pământ de pe mormântul păpușii
așa am murit: acoperit de tristețea de a nu fi fost niciodată om...
și păpușa plângea vie din ochii ei de plastic,
îngropată de un copil ce se juca de-a dumnezeu