Apărînd autonomia iluziei, viața ei efemeră,
îmi aduc aminte de tine uitîndu-te
cîte puțin.
Ascunsă după fardul apartamentului tău,
departe de agonia străzii,
mimezi normalitatea la fel cum, pe vremuri,
împreună, mimam fericirea.

Declarație (falsă?) de dragoste:

- Iubito, fără tine, mi-e trupul mai gol
decît o piramidă jefuită de hoți
nesătuli!
Chiar dacă, demult, în lipsa cafelei,
savuram aroma năutului
și păream fericiți,
accept nebunia amintirilor, sigur fiind că
uitarea este parșivul surogat al morții,
dar detest lacrimile .
Le detest pentru că inima mea de carton
e o piesă de schimb puțin rezistentă
la umezeală.