Ce vânt te-a stârnit
val auriu
în borcanul cu miere
al inspirației mele?
Ce furtună te-a putut
urni din
inerția ta statică?
O, nu, departe de mine
copil lacom ce vrei să
secătuiești oceanul auriu
al borcraniului meu;
departe lingurița ascuțită-sclipitoare,
lancie înfiptă
în stupul ideilor mele
care roiesc
nopți în șir
nedându-mi pace
și mă desprind
de această lume
a florilor de tei
astupându-mi urechile
cu ceara viselor zilnice....

rinocerii, care doboară tei,
nepăsători,
cu coarnele aurului nebunilor,
m-ar strivi cu scuturile lor,
aduse la mărimea unui mod de a trăi
și având grosimea unui scop in viată,
dacă nu aș pluti,
purtat de aripile ideilor,
de care se apără cu coada,
temându-se de înțepătura,
care aduce dependența
de mierea inspirației.

Fugind de transparența mierii
se ascund în obscuritatea
platoșelor mostenite
din timpuri străvechi

Ei nu ințeleg că ideile
nu te ințeapă
dacă ai suficiente
și că ajungi
să dormi
un somn de fachir
cu vise dulci

astfel, deschide-ți copile
borcraniul
și lasă-te purtat de
aripile ideilor
ca un Dedal
și nu privi în urmă la Icari
cu compătimire,
sacrifică amintirea
pe altarul creației tale;
nimic nu e lipsit de valoare
dar nu totul e
scump, scump, scump,
cum vor ei să te vândă
ție care te ai
și pari să te pierzi,
dar nu în jos, nu,
jos e moartea.
Excelsior!
și visele tale
strălucesc bombardate de fotoni
și privirea tâmpă
a rinocerilor
le lasă reci.

Scufundându-te în soare
te-ai pierdut pentru ei.
și astfel incărcat
întoarce-te
în borcraniul meu.

...

E brusc atâta liniște
și valul auriu
s-a contopit cu mierea.