sa nu-mi leneviti stihurile!
potenta cuvantului
e uneori
cum a-i face dragoste
cu doua somnambule femei.
gemetele lor,
doua lacrimi de marmura,
infig in trecerea-ti vreme
peceti dintre cele
ce te-au asteptat toata viata.

braul lor
asteptat
de mainile-mi
se frange-n ceas de agonie
cum a-i picta panze,
cerandu-le sa-ti vorbeasca.

curcubee intinse,
ce te compara
uneori
cu nemurirea.

insa ele,
braie de rusine ale sinelui,
nu-ti vorbesc
altfel decat le-ai invatat
sa o faca.

pe panza stihurilor mele
doua femei dintr-o trecuta noapte
ma cheama
spunandu-mi fara-a ma cunoaste:

vino, eminescian al patimilor noptii!

nu-mi leneviti stihurile!