Azi, când e iar lună plină
și e iarnă și-ngheț,
plâng în mine, în surdină,
trecute voci de poeți.

Versuri ce-au fost scrise odată
mă străbat și mă îngână,
prin alți timpi și alte locuri
blând, purtându-mă de mână.

Șed la masă-n cafenele
și vorbesc de poezie
cu boemii de-altădată,
fericiți în sărăcie.

Mă iubesc cu curtezane,
stau la bară cu oratorii,
mă întrețin cu filozofii
și urc pe scenă cu actorii.

Arhitecți din alte veacuri
mă învață meserie,
pictorii și sculptorii
îmi dezvăluie arta vie...

Ce de oameni, ce de timpuri
vin să-mi ție de urât!
Simt o lume vastă-n mine,
simt că am ce n-am avut.

Simt cum cresc în mine vise,
cum mă-nalț și cum gândesc,
cum descopăr rostul lumii!
Simt, în fine, că trăiesc!



Alte epoci și alți oameni
au trecut pe aici odată...
Astăzi e așa pustiu.
Totu-i iarnă. Totu-i gheață...