I

Sunt un cutremur de
cuvinte-n toiul nopții...

cristalul dizolvat
în ‘ăst pahar cu bere
din care-am mai băut...
și am să sorb și drojdia
din care-a fost făcută
și vara asta toată
și iarna de-o veni

...de pașii mi-i doboară
am să îi duc pe creste
și-n văgăună-ascuns
îi voi privi de-acolo
cu toată răzvrătirea

sau... poate resemnat

II

De aș culege
din frunze ce-au pălit
o ramură de dor
de „nu știu-unde”
am să-mi aduc aminte
doar de tine
ce-ai vrut să rupi
năframa ce ți-am dat.

Și știi ce am să fac
până la urmă?

Am să culeg
ce tu ai înflorit.

III

Croiește asfințitul
pe-altarul ce ne leagă...

Îți spun dintre sirene
că numai cripta udă
ne va răci
spre a-nțelege iarna
venită din rugina
a celei ce ai fost!

N-ai să-nțelegi întregul
decât prin mine...
tată...
ce nu-ți voi da scăpare
căci prea mult te iubesc.

IV

Eu... vifor alb ce sunt
sau poate primăvară

Eu... mă întreb de-o frunză
și mai ales de tine...
și glas, și trup,
și înger de-o potrivă
când demonii m-apasă
și totuși
este Alb!

V

Eu mă destram oriunde,
iar tu...
Ești tot aici!

O...
cât de crud e visul
pe care n-am să-l cânt.

Iar tu vei fi petală
și n-am să prind de veste...

dar...
am să mă încrunt.

VI

Mai știu că-mi ești
plutirea de pe creastă
de care în cătunul meu
n-am auzit...

doar am visat
la penele pierdute
din aripa miresei
pe vreun drum...

în seara aceea
am lăcrimat privind
și m-am mirat...
și-apoi gândind
am râs...

VII

Dar... mă-ndrept
spre negura aceea...
copilărește tu
o bănuiești

și-oricât de slab aș fi
în valurile stranii,
sau prizonier smintit
în orbul decastil,
n-am să vânez acolo
tocite aurore...
pierdute dinastii;
și nici blazoane strâmte n-am să port

ori timpul...
de-am să-l strivesc în palmă,
nu-l voi croi prin măștile perfide,
căci prea lung mi-este drumul
ca să mai pot desface
clepsidra în bucăți.

VIII

Eu sunt aici...
oriunde... peste tot...
și știu că-ntrebi de mine,
dar anotimpul nostru
abia a-nceput...

Te roagă deci
ca timpul
să nu devină Hidră...

iar eu acum îți zic:
„Să nu devină Foc!...”

căci foc sunt eu oricum
și Hidra de s-arată
vei îngheța – iubită
iar eu voi pârjoli...

IX

Voi coborî în viciu
din neșansă...
dar colții-mi albi
vor străluci în vremuri
stârnind văpaia
albastră-violet.

De aș mai vrea
să port atunci făclia ta
pe buze-nsângerate;
vei spune despre mine
că neagră-a fost iubirea
cu care m-am născut...

pe care-am să ți-o port...

X

Tu n-ai să mă-nțelegi
oricât aș fi de plin
și vreau de-aceea să devin
Nimicul prins în lut
de care ai uitat

sau am să trec prin tine
ca Veninul,
iar tu privind
cu ochii mari la mine
primi-vei altoirea
ca pe un Tot pierdut

La care ai visat.


XI

Te-aduc din nou
în albul de-nceput...

mireasa mea să fii
sub cerurile nopții...

și de-ai să-mi negi iubirea
eu am să râd de mine
și-atuncea tu vei fi
mai mult...
decât am fost.