Peste somnul meu, boala mea
Subțire ca ciocul păsării colibri.
Apa mă privește răsucind urechiușe abia
C-un deget torcându-și nuntirea străvezie
Încă leganând coroanele de crin și lăcrămioare
Prin cerul de miere respiră azurul sub ochii tăi,
Și aerul se frânge răcoros pe față
De frăgezimea unui miel cu puf de plop în gene.


Peste aripile străpunse de tulpinile albe și verzi
Plouă pulsând din inima ca un clin de cer
Întorcându-se de o mie de ori, cuvintele neșoptind
Către norii purpurii cu epileptice furtuni
Arzând deșerturile când sufletul scâncește de neființă
Și buzele calde se mângâie aprinse pe-un atavic narcis
Descărnate cu umbrele ferecate intr-un fatidic leșin
Nesfârșit, nesfârșit...