Atent, în bruma nopții străvezie,
Puternic, singur, neted ca turnat
Într-un tăiș necruțător și alb –
Pătează golful marginea cerească.

- Îmi pare-a fi prea clar ca să-l ating!
Și cablurile somnului atârnă,
Din steaua amintirii noastre, zdrențe.
Un singur zâmbet înghețat... Ce vorbe
Pot sufoca lumina surdă-a lunii?

Rămânem muți. Nici strigăte, nici săbii
Nu pot această mare țintui,
Înceată-a lunii tiranie, lună,
Iubire schimbătoare... Tu îmi spui:

“Nimic pe lume seamăn nu mai are”,
Și nu te pot atinge când mă uit
În cerul fără zei, crăpat, pustiu
Unde scânteie doar nisipuri moarte.

“- Nu, niciodată n-ai să înțelegi!”
În strălucirea de argonaut
A părului tău blond nu am visat
Piraterie mai ascunsă.

Dar acum
Coboară, singur, ești aici prea nalt.
Ochii-ți sunt duși departe-n ceața deasă;
Duh neștiut ți-a ferecat suflarea:
Coboară, dormi, e drumul lung spre casă.