Ce hazliu,
cum azi briza
mângâie pielea fragedă,
iar mâine usucă osul vechi.

Vântule căruntule!
strigătul meu
nici că te mai cheamă;
văi neumblate
ascultă cântecul tribului meu,
ultimul, cel de pe urmă strigăt
sau spusele celor ce nu vor mai fi.

Efemer
războiul contenește la apus,
efemere
nebuloase zidesc zile,
efemere
zigurate se prăbușesc și se ridică la cer.

Nimic
nu-mi vorbește;
colivia de aur
strălucește în Lună;
pasărea măiastră
mai are doar un ochi de sticlă.