Am vrut să creștem copii,
să creștem.
Să însetăm în apă și
din semne să înțelegem
foamea de nimicuri.
Vroiam să ne creștem,
copii.
Uite, îți picură mici dumnezei adevărați
prin mâneca stângă,
iar de-a dreapta ta,
stă trista apăsare de buze
pe care o lăsasem
încă din vechi
antice timpuri,
când dumnezeii nu erau încă dumnezei,
nici buzele buze,
nici apele sfinte.
Ne-am fi crescut, copii, mereu
departe de apropieri,
de scrâșniri,
mereu la un pas de dumnezeiri pământești
și la doi și multipli, multipli de doi,
de savoarea păcatelor cerești.
S-a dus vremea gustării
și-a prânzului,
dar, Doamne,
Doamne, din câtă căldură de martie
ne-am fi crescut necopiii.