După spusele lor crima s-a petrecut noaptea trecută în jurul orei două. Niciodată nu am înțeles cum se trag astfel de concluzii. Curiozitatea a început să mi se contureze însă în jurul acestui subiect abia când fiind considerat, de către autorități, principalul suspect am fost supus unei rememorări selective. Alibi, cum s-ar spune. Adică orice exclude spațiul pur mental. Rătăcirea. Visul. Imaginația. Halucinația. Nu îmi amintesc motivul exact pentru care nu am părăsit încăperea și nici altcineva nu își poate aminti în locul meu. Declarațiile rudelor de gradul întâi nu sunt luate în considerare indiferent de stadiul relațiilor afective în care ne aflăm. Ale soției nici atât. Ea este victima. Totul s-a petrecut în camera mea. În urma cercetărilor de la fața locului s-a stabilit că poziția cadavrului nu a fost schimbată, ceea ce mă plasează pe mine la locul faptei și mă transformă în principalul suspect. Inspectorul este un bărbat la vreo patruzeci și cinci de ani. Din cauza reflectorului fixat în colțul camerei de interogatoriu și a înălțimii impunătoare, umbra sa proiectată pe perete, și-a rupt coloana vertebrală și capul îi atârnă pe tavan perpendicular pe restul corpului, sfidând gravitația. În fața unei umbre atât de mutilată nu pot minții. Se îndreaptă spre mine cu coale de cerere în mână. Pe măsură ce se apropie umbra își revine la normal. Apoi gambele i se sfărâmă în timp ce inspectorul îmi întinde foaia albă pe care sincer să fiu nu prea știu ce să scriu. Nu sunt eu cel care mi-a ucis soția. Inspectorul crede altceva. Cu totul altceva. Asta este meseria lui, să creadă altceva decât cel cu care va rămâne la un moment dat în camera de interogatoriu. Îmi va fi greu să îi explic cum s-a întâmplat una ca asta chiar sub nasul meu fără să simt nimic. Unde erați aseară între orele 12:00 și 2:30? mă întreabă inspectorul după ce pornește reportofonul aflat în fața mea, pe masă. După cum v-am spus deja, mă aflam la mine în cameră împreună cu soția mea. Mai era cineva în casă la dumneavoastră? Doar noi doi. Deci nu se mai afla nimeni, conchide cu satisfacție inspectorul. Absolut nimeni. Adică nu știu. Cum adică “nu știu”, erați sau nu erați în cameră doar dumneavoastră împreună cu soția. Nu știu exact, adică .... uitați domnule inspector, trebuie să mă credeți, nu sunt vinovat, nu mi-am ucis eu soția cu sânge rece. Ați fost găsit la locul faptei, în apartament nu se mai afla nimeni în afară de dumneavoastră și de victimă și nu aveți alibi, mi-ar face plăcere să vă cred dar în condițiile astea îmi este imposibil. De ce v-ați ucis soția? Întrebarea a sunat ca o amenințare reală. Pentru prima dată am simțit că viața îmi este pusă în pericol, ca și cum trupul meu ar fi fost dotat cu o supapă de aerisire a interiorului personal, foarte bine ascunsă până atunci, dar pe care inspectorul o descoperise cu ușurință. În ciuda antrenamentului la care fusese supus în ceea ce privește confidențialitatea informațiilor, expresia ce se așternuse ca o batistă udă peste chipul său supus presiunii nevrotice îl trăda. Mă mințea. Nu pot explica spaima care m-a cuprins. Aproape că nu mai vedeam nimic în afară de albul strălucitor al hârtiei care se întindea seducătoare în fața mea. Și ca din senin, fără nici o explicație mi-a apărut în minte, detașându-se spre exterior chipul protector al Duchess-ei coborâtă ca o minune dintre celelalte “Pisici Aristrocrate” pentru a-mi sfârși chinul. Dulcea ei prezență atrage după sine dorința adevărului maxim ce cotropește fără nici un efort toate spațiile din jur, nelăsându-mi decât posibilitatea unei confesiuni complete în care capacitatea de înțelegere a inspectorului își diminuează semnificativ rolul. Ceea ce până acum era o necunoscută amenințătoare și înspăimântătoare se transformă în aliatul meu cel mai puternic. Vă povestesc imediat totul domnule inspector. Primele cuvinte rostite cu calm tâșnesc însă ca un foc de advertisment spre timpanele inspectorului. Prin urmare recunoașteți? E tot ce se distinge în spatele rânjetului. Știam eu, era doar o chestiune de timp până să cedați, nimeni nu rezistă unei asemenea presiuni. Duchess îl privește și compasiunea încolțește în ochii ei de hârtie. Dar nu mă înțelegeți, sunt nevinovat. Vă voi spune însă adevărul. Dacă dumneavoastră aveți impresia că noi ne jucăm aici vă înșelați. Putem recurge și la metode mai dure, de de vă îngreunați situația? În ciuda ostilității de care începe să dea dovadă, îl rog să deruleze caseta din reportofon și așezându-mă confortabil cu coatele pe masă, mângâiat pe frunte de coada albă și mătăsoasă a Duchesseei, încep să spun povestea zilei trecute care nu ar fi ieșit la lumina zilei de azi dacă acel nebun criminal, oricine ar fi el nu ar fi plătit pentru ea tocmai cu sângele iubirii mele. Inspectorul mă privește pentru prima dată cu admirație. Până și un om ca el are cunoștiințe atât despre limita inferioară cât și despre limita superioară a josniciei umane. Îmi recunoaște victoria și după felul în care mă privește o face doar pentru că se simte mai slab pregătit, nicidecum ontologic inferior. Am ieșit din clădirea companiei de asigurări la ora 21, cu două ore după terminarea contractuală a programului. În mod normal ar fi trebuit să fiu plătit suplimentar dar am renunțat la avest venit, de altfel meritat, dând dovadă de o deosebită înțelegere față de problemele financiare ale patronatului. Salice mă aștepta la cină încă de la șapte. Cu alte cuvinte mă grăbeam. Îmi cer scuze că vă întrerup, mă întrerupe inspectorul, dar cu ce spuneați că se ocupă compania dumneavoastră? Asigurări. Ce fel de asigurări? Asigururări de viață. Acum înțeleg, spune inspectorul ca pentru el după care întorcându-se spre mine continuă, și soția dumneavoastră avea o astfel de asigurare? Înțelegeam unde bate și valurile aparent dresate se revoltau acum împotriva castelului meu de nisip. Noi nu asigurăm persoane, am răspuns sec. Dar ce asigurați? Personaje de desene animate, și rareori case de producție. Asta doar în cazul în care se găsesc în zone cu posibilități reduse de producere a atentatelor teroriste și asta numai de când Jerry a preluat comandamentul general al trupelor de gherilă. Dar v-aș fi recunoscător dacă m-ați lăsa să-mi spun povestea. Continuați, continuați, mă grăbește inspectorul? După cumă vă spuneam, eram grăbit așa că m-am hotărât să iau un taxi deși nu aveam prea mult de mers până acasă. Am parcurs de multe ori acest drum, la braț cu salice, în nopțile palide ca niște cearcăne retrase sub ochii dimineții, oprindu-ne doar pentru a ne săruta si a chicoti de fericire sub furnalul fumegând al crematoriului. Deci nu ar fi fost o premieră. Dar acum era altceva, acum trebuia să-i mărturisesc si mă aflam deja cu două ore în urmă. Ce aveați așa important să-i mărturisiți, mă întrerupe iar inspectorul. Trebuia să-i mărturisesc totul. Deși mă așteptam să mă întrerupă iar, nu a făcut-o. Când am ajuns în apartament Salice era pregătită și puțin cam derutată. Nu știa ce să facă cu aparatul de bărbierit. Nu știa unde l-ar putea așeza în ansamblul foarte bine studiat al celorlalte obiecte din apartamentul nostru. Când m-a văzut, l-a așezat pe covor. Acest aspect poate fi verificat, aparatul cred că se află încă acolo.




.............................................................................................................

Și totuși, nu înțeleg ceva, de ce ați încercat să fugiți de la locul faptei când autoritățile au sosit la fața locului, deși dumneavoastră le-ați chemat? A fost doar reacția cărnii.
Pentru moment am crezut că vântul furtunii se va abate iar asupra mea, însă doar mi s-a părut, a fost numai o adiere a vântului de primăvară.