inca ma plang urmele pasilor tai
prin nisipul fin al diminetii
si tot parfumul firelor lor
se ridica in aer intrebator.

sufletul meu zburda in tacere
pana te-a zarit pe-o banca deodata
si s-a oprit pe marginea lunii
sa te admire in splendoarea ta toata.

inca ma plang vocalele tale
printr-o poiana de unde nu era,
iar sufletul tau respingand imi spune
ca nu e si “que sera, sera!”

ma atinge finalul banal
peste coarda cea mai senzitiva,
te mai astept pe unde-am asteptat
si altadata cu sufletu-n deriva.