Imi voi incepe lucrul la cea mai
frumoasa poezie.
Va avea umbre desigur
si unde magnetice
care vor pulsa odata cu pamantul;
Va avea albastru, struguri
si ruguri,
Insa soare nu va avea decat unul:
TU.

Desigur eu nu cred in nume
deci nu va purta titlu
si nici straie de orice fel
intrucat nu cred in a gandi afara
din tine insuti,
Nici sfarsit nu va avea
intrucat nu cred in sfarsituri
insa depresiuni ii vor sta drept epitete
si drept comparatii si metafore
munti.

Astazi la prima raza de soare
ii voi asterne primul cuvant...
Astazi prima briza a lunii
va revela universului meu de funii
si chihlimbare
prima semnificatie a lui esti
prin ochii betiei asteptarii lui sunt.

Si o voi lua pas cu pas...
(nimeni nu poarta vina greselilor noastre
pentru ca noi nici nu gresim...)
Voi presara printre strofe piper
si alte mirodenii terestre...
Miresme de verde, de toamne, de cer
si innorat si foarte senin...

Si totusi voi pierde un nume
printre versuri
de dragul ratacirii prin lume a celui ce intr-o zi
va gasi...
Ma voi preface a fi scapat in marea tochitura
a poeziei mele
Tristetea in doar umbra lunii pline cufundata
la portile aciuata
ale taramului lui a stii.

Un zambet sau mai degraba un ras
nascut din stari plasmatico-nucleare,
Din memoria anilor
in care oceanul lacrimilor s-a strans
din parauri mici, rauri
de ganduri fara sens, directie, miros
ori culoare...

Am sa adaog si cel mai dulce lucru,
importanta...
Aceea care seduce pana si inima impietrita
a tigrului imblanzit,
Si un strop de incadrare intr-un spatiu
atemporal, mitic
unde ultima care moare nu este speranta
si nici nu moare, ci crapa
pielea viermelui infinit...

Ma voi pune si pe mine printre randuri, iar
tu vei fi acolo deasemeni...
O scanteie, o scanteie; scanteia!
Impulsuri electrice intre doua guri...

Nu va lipsi focul si cativa fulgi de zapada,
Nu vor lipsi frunzele cenusii
dansand nebuneste pe aripi de fulgere
printre ploile de imagini moarte si vii
ale orelor muribunde prea fixe de pe ceas
platite ca pret pentru arta,

Nu vor lipsi, nu vor lipsi noptile
fara sens
pierdute pe pontonuri abandonate de ingeri,
Si nici dorul apasator dintre spiritele de noi
imens
despartind cu o asa usurinta pe acum
de atunci si pe niciodata de ieri.

Va fi si moarte; vor muri steaguri
si concepte si timpul a fost...
Vor muri margarete, garoafe, culoarea galben
si in Platoon
Willen Dafoe il va omori pe Sean Penn.

Si vor si tineri in brate...
Si iubire; ne vom iubi doar noi
pentru ca restul nu ar fi decat spectatori,
Si vor fi si multe multe stele, insa ele
nu se vor vedea toate
pentru ca unele vor fi cu mult aruncate dincolo
de nori,

Si buburuze, fluturi, trandafirii albi,
trandafiri rosii...
Si buze, si buze, si buze
si istoria locurilor mintilor noastre
si salata de fructe cu struguri...

Voi pune si etajul o mie
de unde s-ar vedea intreaga lume,
Unde la sud cel mai de pret lucru
ar fi bunatatea
si unde la nord frumusetea ar fi
cea mai de pret...
De unde la vest si la est s-ar putea vedea
cu ochiul putin antrenat libertatea
printre varfuri de Everesti
si colti ascutiti de mistret...

Si poezia nu s-ar termina nicicum
ci ar continua mai departe.
Din lumea ei, ceilalti ar fi poezii
si povesti si basme si demoni si baliverne...
Si noi dinauntru in afara am privi
si am spune
sub un apus pe malul unui gand aprupt
aproape rupt de mal
aproape inghitit de noapte:
Exista semne; exista semne!