Riduri adânci
Îi brăzdează chipul.
Suferințele i-au secat lacrima
Pe care cerul, darnic, uneori i-o împrumută
(deh, se mai consolează și el
pe umărul scobit).

Stă tăcută
Cu gândurile răsfirate
La vremuri mai bune.
Mulți trec pe lângă ea,
socotind-o „de piatră”,
ignorând-o
ori împiedecându-se,
și înjurând-o
că le-a stat în drum,

Dați-i pace, vă rog!
Lăsați-o în liniștea sufletului
Pe care-l negați!
N-o deșteptați din somnul ei,
al Pietrei.