Nu-mi bate ornicul sub clopotele nopții,
Nici carnea nu-mi mai arde în iubire,
Am trupul plin de frunzele durerii,
Și ochii-mi dezgoliți îi scutur în neștire

Un crud ecou se-ntipărește-n trepte
Și scârțâie cuprinse de frigurile rănii,
Iar luna este focul ce-mprăștie-n tăcere
Semințele-nroșite în flăcările cărnii

Cum m-ai ucis, iubito, în patul desfătării,
Târându-ne cuprinși de un sublim păcat,
M-ai sfâșiat demonic de hainele-ntrupării,
Și-n jungherul pierzaniei încet m-ai împlântat

Când m-am trezit din fumul orgiilor nebune
N-am mai găsit puterea să-ți spun că te iubesc
Simțeam fără speranță al rănilor ecou,
Doar ochii mei cei lacomi șopteau că te doresc

Nu mai aveam nimic și parcă-nțelegeam
C-am fost paracliserul ce-și plămădise-n trup
Amvonul credincios pământului iertării
Și-am vrut să-ngenunchez și trupul să mi-l rup

Dar sunt un laș înfășurat în zale,
Viziera mi-a pătruns prin ochii dezgoliți
Și n-am avut curajul nici să mai cer iertare,
Deși vroiam să strig nu-s vinovat, opriți!

Acum când nu-mai bat sub clopotele nopții
Culorile din ornic pe patul răvășit,
Mă simt legat de stele cum este condamnatul
De un butuc stingher și-un cap rostogolit

Rostogolesc și eu ecoul de pe trepte,
Îl dau încet afară, de-acum nu va mai fi
Nici foc de artificii, nici nu-mi vor bate-n ușă
Culorile iubirii înveșmântate-n gri

Sentința e pustiul, nu am nici o scăpare,
Alung din casa roșie și frunzele durerii,
Obloanele, iubito, le-am tras de mai demult,
E totul nud... nici sângele n-am voie să-l ascult,
Și-n urmă cresc coloanele tăcerii...