când picuri de ceară cad din ochii toamnei
și mă lovesc stârnind dulci zvonuri de clopote,
când crengile se pleacă sub poveri de apă
tânjind ascunse rădăcini să fie,
când țipete de păsări aduse de vânt
se răsucesc in cuiburile goale
și toată numai auz
imi deschid brațele pentru a le primi să se mistuie in mine,
zidită-s in liniștea ce,
ca sorbul intr-un ochi de apă,
se adâncește într-un noian de zgomote,
și umbre mă străbat rupând zăgazurile sufletului,
precum vocile înălțate de prin unghere
de pașii celui reîntors copil,
hoinăresc după întrupare.

ochii împliniți se deschid
ca semințele în pământ,
ca mugurii sub calde adieri,
desăvârșindu-se în priviri luminoase.