Poate că n-o să ai curaj să-i spui niciodată
Că înflorești atunci când o vezi
Că imaginea ei, proaspătă, dimineața
După lungul voiaj subteran
Prin Stixul lui 133
După babele moarte agățate pe scară
După moșii descompuși care scuipă când taxează
După colegii cenușii ca niște șoareci
După colegele grase ca niște zepeline
Te face să-ți vină
Gândul la vaporul acela
Ce navigă de câteva sute de ani
Fără echipaj, fără căpitan
Prin Mările Sudului.
Te face să-ți spumege lent
Mâloasele îndemnuri din adânc
Vijelia care-ți mistuie pântecul.
Te face să-ți cheme viața
Acolo unde nu e altceva
Acolo unde e aȘA de gol
Cum niciunde nu e , nici măcar la pol.
Poate că n-o să ai curaj să-i spui niciodată
Decât "Mneața, ce mai faci tu Adina ?"