Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult si-o gaura de sarpe
să merg în ea, tacut si umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piratii
si apele din matci ni le-au furat,
o lacrima fiintei mele dati-i
si-o s-auziti de omuI scufundat.

M-as ineca, m-as stinge si m-as duce,
să mă zdrobeasca ritmuri pe-o sosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prapadul intinzindu-se il vad
si nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prapad.

De n-as avea puterea diavoleasca
să inteleg ca totul a cazut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbeasca
scrisorile prapadului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frica,
probabil mă considera ciumat,
eu insumi scriu acum la lampa mica
să nu mă vada cei care se bat.

Iubire ? Vis de miine ? Regasire ?
N-au gizii mei un minim interes
povesti cu dulci iluzii să-mi insire
din starea condamnatului să ies.

Se pregateste marele exemplu !
Acela, zic Casandrele, sint eu !
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, macar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântaretul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaura de Sarpe,
rostesc un acatist si-un dezacord.

Ce să mai cânt ? Doar calea pin-la gide !
Ce să mai cânt ? Pe voi, ca pe eroi ?
Imi vine si a plânge si a râde
ca nu exista cale inapoi.

Voi nu vedeti ea nu mai aveti tara
si ca straini vi-s pruncii, cobitori,
invata ei ceva pe dinafara,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiti ca nu mai aveti ape ?
V-au luat piratii tot pe vasul lor
si iata, din aproape în aproape,
noi sintem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicola si tandra
involuntar un cântec fără rang
te cheama lângă mine, hai Casandra,
saruta-mi gitul gata pentru streang.

1981 - 1983