Claustrofobia de mine, într-un pocal sălbatic,
Se-nghesuie cu nălucile zvârcolindu-se molatic.
Sunt chiar și mâna ce ține îmbietoare pocalul,
Și gura ce îndeamnă sorbirea nebuniei cu paiul.
Când gustul de zbor al suspinelor din vise campare
Îmi zvântură brumă-n puterea slăbiciunilor amare
Mă pierd în culmile-adâncite-n păcat.
Savurez apoi sadic regăsirea eu-lui vindecat
În iertarea ochilor ce mă dezarmează dimineața.

Brațele Tale părintești suferă omenirea toată.
Acum mă rog. Mi-am blestemat înainte crucea-n șoaptă,
Cutezând a urca iar și iar toată culmea greșelii
Și toate piscurile crunte-ale-ndoielii.
Căci, Doamne, ce-nseamnă-a crede doar în mine...

Dacă nu a te trăda pe Tine?!