Am cunoscut ninsoarea
prin ochii suferinței.
Am simțit cum îmi cerne
povesti dulci cu Feți-Frumoși și Sânziene.
Am auzit glasul ei mieros
în atingerile pătimașe ale vorbelor și
am iubit până la durere.
A dispărut, însă, într-o amintire.

Când a nins a doua oară, sufletul meu
era în vacanță.

Am știut atunci,
a doua oară,
să refuz un sentiment atât de fugarnic și
înșelător...

A treia oară n-a mai nins.
Cerul picura singurătate,
iar sufletul meu era gol și pustiit.

M-am privit în oglinda ochilor mei:
eram așa cum n-am mai fost,
un eu cladit din suspine și uitare.
Palmele mele nu mai stiau sa mângâie.
Buzele mele piereau în fața unui sărut.

De-atunci, ninge cu sete în
sufletu-mi crispat de frig,
mă caut pe mine într-o ceață deasă,
beau suflete din cupa ploii,
mă tem de noile ninsori,

visez la ele
și ma tem, din nou...