Bluza aceea, țesută din fulgii iernilor trecute,
nu se mai potrivea cu statura mea.
Mă simțeam încorsetată în ea și bănuiam stângaci…
poate mă strânge gerul.
Am aflat mai târziu,
că lângă copilul din mine
crescusem inseparabilă chiar EU.
Și nici nu știu când, sub sânul stâng,
cineva,
mi-a tatuat cu privirea o alta inimă.
O altă inimă.
Îmi era teamă să tălmăcesc tatuajul,
copilul din mine mă privea ca-ntr-o oglindă.
Durerea era atât de atroce,
încât inima a început să pulseze lacrimi,
lacrimile s-au transformat în țurțuri-cristale,
iar țurțurii picurau alene pe pamânt picături
din care răsăreau buchete de flori de gheată sărate.
Recitam,
printre lacrimi și inimi,
a rugă,
o ninsoare promisă în dar,
din care să-mi țes o altă bluză,
să nu-mi țină de cald
dar, să mă acopere.