poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2001-08-16 | |
trenuri. vagoane de moarte plang nebune
si fum de aburi, de cristal magnetizeaza aerul si Cerul. un chin din Climax din mine topeste banca, topeste urletul nebun dupa trenul Tau... si stau in asteptarea macrului fier sa ma ridice din amorteala... si nu mai vine, incetineste dansul norilor, frigul, sangele, ghearele grotescul se zbenguie prin ceata iar eu adorm nebun in vagonul de moarte... nu, nu pleca fara mine spun in sufletul meu... si trenul Tau se ridica-n spuma zapezii se face tot mai mic, mai mic, mic si nu-l mai vaz decat o pala linie ce se departeaza in liniile orizontului... trenuri. macabre vagoane ce ne despart si ne duc departe unul de altul... o pala frunza cade, asa moarta si rece alaturi de trupul meu... privesc nemarginitul Cer, ma bucur... furtuna de fulgi revine, furtuna de fulgi esti Tu, caci dorul ma-ntoarce, ma uita, ma lasa... nebune clipe... si cineva adoarme pe-aproape, iar altul se-ndoapa, iar mie mi-e sete... o sete de zapada, de durere, de moarte... in luna aceasta, stiu... pe-aici prin campurile goale... (in care zapada nu vine)... crizantemele plang... si-apoi cine ma vrea in interiorul salii de-asteptare? nici soarele nu mai zambeste e inghetat de lumea care-l cere... eu unul n-am sa-l mai voi! nici un muschi nu-mi se mai clatina au paralizat de dorul Tau... si trenul a plecat, e plecat si eu eu astept nebun in vagonul de moarte revenirea, patrunderea zambetului Tau inlacrimat de sanziene si pasuni cu ciresi albi... dar e iarna, o iarna cu picioarele plouate si pline de noroiul negru incat nimic nu poate spala sangele-mi pamantiu ce scurge peste veacurile de bazalt ale facerii noastre. e greu? e chiar asa de greu sa stii ca totul e numai natura moarta, chin si lacrimi? e chiar asa de grotesc gandul ce-l lansez si-l departez spre sufletul Tau intr-un anotimp abandonat si meschin?... o, Ingerule!... parfumuri seci amintesc de Tine in gara aceasta (gara plangerii) moarta, uitata, strivita de gandurile tuturor. si-abia pot sa-mi inalt capul din iarba rece... Cerul pica vulgar in Timpul meu... aievea ceasul fuge in inima Universului! minutele sau facut cercuri amoroase, fara de Tine, dar totusi cercuri concentrice in care groaza zilei de maine pluteste-n fiecare aureola, in fiecare asteptare... detest zilele cand totul e moarte si zilele par un buchet de flori si sange! ah, pleoapele ochilor mei tresar din amorteala-n care cazura. Somnul isi ia ramas bun si devin reali... un realist ramas cu trupul printre materialisti si vagoane de moarte vagoane cu gheata putreda, cu lacrimi ce se pun pe foc, cu destine frante... ma uit in gurile pline de viermi... acesti oameni mananca ciuma si pacat iar gura mea e seaca, pute a frunze putrede, a pucioasa de fericire... viermii gurii mele au murit, viermii gurii mele au ramas in luna lui Pericle un basm simandicos! lenevesc pe scaunul electric al trenului... astia nu vor a ma scutura, a-mi deschide ochii a da drumul trenului spre zare, in necunoscut. o tuse nebuna in rafale de vant aduse de-un tren trag spre el pe-un sarman om. si-acest destin s-a frant, da si El! si totusi chiar nu am dreptul sa pot sa Te am? si nici macar pe Isus sa-L prind de bratu-I scrijelit? nu pot sa-I spun nici Lui nimic? sa tac asa... asa cum tace zapada plina de sange? a mai trecut un tren. era in goana intr-o trecere nebuna prin Universul meu si nu s-a oprit! cad nunti de logodne si fulgi... buchetul aruncat imi pica-n palme ca, dintr-o data fulgii sa posteasca plesnind malefic si vertiginos intr-un singur cant: - Inceput de mormant! ma ridic (caci am cazut) si-n agonia mea sparg pamantul, peretii, moartea, durerea, li-nis... nu mai exista nimic decat un dans facut de doua petale purpuri si totul ia o repezeala uimitoare sufocandu-ti chipul in mine! - pace! acum, toate sunt satisfacute. sexul e doar o unealta si buzele si ochii stranuta cu cenusa ramasa din Tine. logodna se sparge si Tu mori cu liniile si punctele rasfirate ambigu, prin pamantul destelinat si putred. tunetele rasuna peste vaile cu sanziene, acolo unde se termina, si-ncepea un poem meticulos (daca vrei) o poveste de-amor... si Tu ai fost o Inviere si-o Crucificare un eminent glas de tarana tivita si-alungata in mormantul de manuscrise pomenite undeva (poate pe-aproape) in spatiul dintre lumea noastra si lumea ireala. "sarbatori fericite" se dejuneaza pe tot pamantul iar orele matinale sunt numai dusuri reci aplicate pe spatele unui teasc cu mori de vant cu muguri si scalpuri de pamant... rimele departarii s-au adunat in jurul cuvintelor si-acum, in asteptare devin o "chestiune de Timp", dar Timpul acesta ucide strazile lui Bacovia, sentimentele de cristal ale lui... si tac. tac intre ghearele mileniilor cu slove de edera... nu pleca! si totusi pleci si tarmurile peronului devin oaze de sanziene, mici lunecari in dintii disperarii. si capul meu doare de somn de Timp, de-asteptare... blestematele-acestea de ore denatureaza adeneurile destinelor si viitorii copii vor flamanzi (dar nu vor seta) in vagoane de moarte si haos crescut si dospit ca o melodie, ori ca painea in cuptorul de foc al pasarii Phoenix. adancul si-naltul se dilata in mine si creste si creste tot mai mare (asemenea trenului Tau din ce in ce mai mic) acum ma vad in oglinda anilor un asteptator al Tau, un duh fara Dumnezeu, o floare fara apa... da, clopote ruginite-au batut peste Teii celui iubit. pentru Teii lui Eminescu, jungla poemelor e searbada dar, plina de creationisti si formatori ai unui alt Eminescu! sau strans lacrimile-n coltul gurii sau leganat ca-ntr-un crang de viespi de ciuma si pacat... ah, de ce nu sunt un porumbel, de ce nu zbor ridicandu-mi strigatul spre sus spre limita tuturor lucrurilor? de ce trebuie sa astept in gari parasite dulceata mortii pe care la fel de bine poate, cazand cu-o aripa franta voi astepta sa ma-nfinga-n pamant? o, toate aceste zile fara Tine-or fi curat Iad, curata ridiculizare a unui oftat lung si lugrubru in aceasta iarna vanitoasa si totusi seaca. si trebuie-n vagoanele de moarte sa adulmec mirosul narciselor goale batute de aerul cald al unei scurgeri de sange nebun... nebun! dar stiu... o, eu stiu ca toate-odata asemenea unei putreziri va lovi lumea-aceasta acebra si fara credinta, fara de caldura, fara de Tine! o, va face, daca nu a mea existenta atunci insasi viata, va ceda, va da un ultimatum silentios gurilor de miscare! totul e baldachin, fara margini, fara cai de intoarcere si fara cale de-naintare! da! blestematul acela de fier mi-a luat, Te-a rapit in Negru ca pe-o frunza umbrita si sarata si plina de crustaturile vantului... a fost prea mult... dar a fost... a fost un moment de-adio... si nu-mi plang de mila, caci mila-i viata... iti plang de dor, de-un dor cutremurat, pustiu care in sufletul meu striveste particula cu particula luminile si dumbravile cu licurici de fosfor. o! acebra lume! de cand astept finalul primaverii de-nviere! si nu-i pe-aici nici un Isus, decat o biata Cruce galbena, pe-un deal strapuns cu-o singura coroana de spini! aiurea... crengi pe Ceruri freamata linistea lor, ramuri pe zari purifica dragostea Ta (si-aceasta doar de-o clipa) oare ce-as alege dintre nisip si sange? sa-mi aleg trupul din nenumaratele firisoare de stanca faramitata, ori sa tac convins ca plang ocii Tai caprui, iar din inima mea sangele sa-mproaste peste peretii lumii noastre cu doar doua cuvinte? - Te iubesc! mi-am amintit ca ai ajuns. da acolo unde e cald, e bine si nimeni (nici chiar eu) nu se face auzit! si nu voi sti niciodata oare cat mi-am dorit sa Te strang in brate sub roata de moarte a unui vagon de tamaduire. sa nu ma judeci, nu-i sinucidere, e doar plans, un lacrimat sovaielnic presarat cu transpiratia din ultima noastra noapte de poveste. recunosc, poate nu Te vei intoarce! asta o spune Cerul, o spune Isus, o zice Crucea! e prea multa literatura intre Cer si Iad si dorul pierzaniei e prea accentuat dinspre Iad spre noi ah, daca ai putea vedea Cerul... cat de vanat mai poate da fie!... e-asemenea calului mort, plin de sange negru si nebun sub un identic Cer ca cel de azi! putred si aiurea. trenuri de marmelada salta peste liniile de zapada. plictiseala trage literele spre uitare, le schiteaza fara ritm si stil... blestemat de tren... intarzie intre frunze inghetate, intarzie in linistea acestui decembrie imaginar, putnic ori poate chiar devotat intr-un totul urmatoarei luni... ianuarie... blestemat... trenuri. spatii de cuib, fiare cu viata atomica transpiratii ale deplasarii... o, dar nimic nu ma doare in creierul meu acerb, rece, - lunecas ca un sapun - care moare pe deplin incarcat... - fara de Tine... singurul spatiu ramas liber - Climax... trenuri. trenuri de moarte. fara Tine... 20.12.2000 (intr-un tren spre Moldova) CER SCUZE PENTRU GRESELI. LE VOI CORECTA ALTA DATA |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate