A fost cândva o vreme, eram bolnav, lepros,
De semeni din cetate afară eram scos;
Dar ai trecut pe-acolo, şi încă de departe,
Când am stigat spre Tine, din chinul meu de moarte,

M-ai vindecat, o , Doamne, şi Te-ai apropiat,
Cu pace, bucurie m-ai binecuvântat.
Şi prima oară-n viață, senina Ta privire
Mi-a arătat ce-nseamnă Iubire, doar Iubire!

Eram un orb, o, Doamne, şi fără ajutor.
Purtam în mine lanțul singurătăților.
Dar Tu Te-ai coborât să-mi faci noroi din tină
Şi ochii să mi-i umezi, să pot vedea lumină.

Când Te-am văzut atuncea, erai cel mai frumos,
Nu soarele, ci chipu-Ţi era mai luminos.
Şi ochii mei vedeau în dulcea Ta privire
Mai caldă ca la mama: Iubire, doar Iubire!

Când la un foc odată, stăteam afară, jos,
Călcând pe legământul cel sfânt şi glorios,
Uitând de premiul slavei şi harul suferinței,
M-am lepădat de Tine, de frica umilinței.

Tu ai trecut pe-acolo, bătut şi chinuit,
Şi Te-ai oprit o clipă, şi-n față m-ai privit.
Iisuse ! O, Iisuse, în trista Ta privire
Am înțeles atuncea: Iubire, doar Iubire!

Când Te-au bătut, Iisuse, în curtea lui Pilat,
Când nu scoteai o vorbă; când chipul Tău curat
Era brăzdat de sânge şi de sudori şiroaie,
Când toți strigau cu ură a vorbelor văpaie,

Şi eu eram în gloată… Şi eu Te huiduiam,
Robit de patimi oarbe, şi eu Te răstigneam!
Dar m-ai privit, Iisuse, şi blânda Ta privire
Mi-a arătat rănită: Iubire, doar Iubire!

Iar azi, când lumea-ntreagă, în vrajbe şi război,
Aleargă rătăcită, pe drumuri înapoi,
Şi truda şi-o aruncă pe drumuri de gheenă,
Când drama omenirii e-n ultima ei scenă,
Atârni pe cruce – mai răstignit decât atunci,
Mai trist Te uiți în lume şi-i cauți pe-ai Tăi prunci.
Zdrobit, Îți pleci iar capul, şi plânsa Ta privire
Imploră omenirii: Iubire, doar Iubire!