Am înnoptat cândva în mănăstirea moldavă
în care și odaia de somn a drumeților
avea o pisanie. Piatra zicea
că acolo s-au născut, din Nestor și Mitrofana,
cronicarul cu nume uitat.
Odaia n-avea nimic sfânt, părea
mai degrabă un sălaș de haiduci
cu flinte și cu crâșmărițe
dulce împinse în văduvie. În căni
se asprea vinul, paiele patului se cocleau
și totuși nimeni nu putea dormi,
aerul avea acel înfiorat și părelnic astâmpăr
ca în casele
în care s-au scris poezii.
În casele în care s-a scris baremi un vers
numai cheia ruginește în broască,
risipa le ocolește
și-n jurul lor crește pădure,
prin sticla ferestrelor
pătrunde doar luna
desprinzând numai pentru răsfățul ei, din beznă,
nepipăite minuni: oase sticlinde, de gutuie,
nervuri de frunză cu unghii în vârfuri
și ape cojindu-se de pe lespezi...
În casa asta s-au scris poezii.
În țara asta s-au scris poezii...
În racla pisaniei
scrierea e compusă cu bietele mele oase:
cu vertebrele se scriu literele,
cu coastele, puținele cifre
iar cu căpățâna
acel viforos,
plin de taină
și albit de fală
.Jo!.
Trăiesc în țara
în care scrierea poeziei seamănă cu aratul,
cu măcinatul de boabe ori cu
dulgheritul. Ca osul,
cuvântul se luminează de sine...