Stai in fata mea
Atat de blajin si de nevinovat,
Cu o privire candida,
In care se poate inca ghici
Licarul firav al unei
Iubiri pierdute...

Si totusi ATAT de rece!
Te-astepti probabil sa plang,
Sa-mi cutremur toti muschii
Intr-un nesfarsit si cumplit spasm,
Sa ma vezi sfasaiata de durere.
De fapt, asa ma si simt;
Dar sunt impietrita...
Incerc sa clipesc si ma simt
Statuie marmoreana,
Careia i se prelinge incet,
Fara voia ei,
Un picur translucid din coltul
Ochiului rece spre ureche...
Singurul care mai misca acum din mine
E un gand;
De fapt, un fir de par.
Se ridica si se unduieste,
Asemenea unui sarpe, raspunde
Docil la chemarea unei muzici
Asurzitoare, dar care nu razbate dincolo
De mine.
Rand pe rand, fiecare fir de par
Incepe sa danseze
Amenintator...
Podoaba mea capilara s-a transformat parca
In panza de paianjen
Si se indreapta spre
Gura si nasul si urechile si ochii tai...
Ar trebui sa fugi, de ce stai?!
Parul meu te acopera incet,
Te inveleste ca pe o relicva,
Se rasuceste in jurul tau,
Iti prinde mainile si pieptul,
Te sufoca, iti opreste circulatia,
Te patrunde prin fosele nazale,
Inainteaza prin caile tale aeriene,
Ti se imprastie in plamani,
Iti intra inevitabil in sange,
Iti inconjoara cordul si
Ii ingheata pulsatia...
De ce n-ai fugit?!

Acum stau eu in fata ta,
Atat de blajina si de nevinovata,
Cu o privire candida,
In care se poate inca ghici
Licarul firav al unei
Iubiri pierdute...