albă ca zăpada fără cei șapte pitici
lăsați la cerșit cuvinte necesare poemului
sau cum (grijania mă-sii ) înfiază poetul
cuvintele capricioase zămislite în postul mare



cineva îmi sună la ușă și ușa se dă la o parte în apartamentul meu
apare o femeie fără margini fără contur albă ca zăpada ținând
într-o mână o damigeană plină cu vin iar în cealată un pahar
din care îmi dă să beau lacrimile celor șapte pitici și toată
copilăria eternă a bucuriei și apoi plânsul cel mare al vieții
născut din necaz și cuvinte îmbăiate-n piața mare a orașului
cerneala răsturnată pătrunde adânc ca groaza și frumos ca trecutul
zbuciumat ca prezentul și liniștit ca viitorul peste care vor zace
zăvoarele întunericului trase în postul cel mare zăresc caleașca
în care ne-am zămislit înăuntru și vom muri undeva înafara celor
zece porunci printre care apucăturile omului sunt ca niște cizme
acoperite de noroaile lumii în care ne bălăcim din zori până seara
vreme de peste două mii de ani câd suntem poate mai înțelepți
dar nu mai frumoși decât înțelepciunea lăsată în noi o dată
cu trecerea celor ce au murit înaintea ta și a celor ce vor muri
după tine și la cei ce zac pe pat de spital dar n-au sosit încă nimeni
nu s-a întors și nu se vor mai întoarce decât doar în vis ori în altă
parte pe stradă vor redeveni frumoși ca speranțele celor șapte pitici