Trecuseră zorii… altarul. Toiagul înfipt
Sub aripă gemea: de când nu te-aș fi legănat?
Mi-am dăruit atâtui eu
Atât absurd făgăduit;
Repetă-n zbor ecoul secular,
Repetă chin, repetă anodin,
Repetă-n sine arlechin -
Și zbor cerșește-mi închinării, eu!…
Mi te-am promis nelegiuit - aici păcat!
Aici blestem!
Și spune-mi c-ai crezut,
Și spune-mi, Alex, cât absurd
Neant plecării s-a-mplinit…

Mi-am auzit retina răstignită-n cer,
Cerșindu-ți grai
Așa cum n-ai avut,
Cândva -
Eram, atunci, să-ți știu că nu-i așa.
Am plâns,
Atât am plâns cerșindu-mi trup,
Doar te legau a doua oară,
De mă-necam în tine surd
Că-ți mestecau coliva-n mine,
O mestecau pământ.
Pe-un colț de masă ghemuite clipe,
Și râde beznei epilog
Atâtui dor și-atâtei slugăreli
Kafirul chior și biolog -
Dansează-i voi toți dracii-n rătăciri
Ecoul dublu horcăit,
Cât infernală-mi rătăcește luna
Să-l cern sicriu pe-un suflet care-i mort,
Și sângeră foc, și sângeră-ntr-una…
Mi-am auzit retina cum dinții tăi mai rup,
Timp două potrivit,
Și pântecu-ți digeră sleit același trup -
Alex Mersure,
Cu tine am murit…

S-a-ntâmplat să fiu ce nu mi-ai fi gândit;
Am înțeles măcar,
Am înțeles că sunt cum râd -
Și-am râs atunci; atât.
Atât am fost. Deodată mut,
Deodată mie chibzuit,
Deodată frânt și locuit.
Iar azi vorbească-n sine doi -
E unul eu, același eu din noi.
Ne-am legănat vreodată asfințit?
Crede eu cădere-n id răsgolind eternul, Alex,
Să mă-ntreb ce-mi taci mereu
Zborul cuibărit sub talpă -
Cine cântă, Alex? Eu?…