Ma chemi uneori,
cand iti simt ploaia sarata
curgand prin cicatrici eterne
ale faptelor necugetate...
(de parca ar putea sa mai spele ceva!)
Te vad cum tremuri, pierdut
intr-un pustiu de vicii,
strangandu-ti genunchii la piept,
asteptand o minune...sau poate mai mult...
Imi povesteai candva de un albastru
cu limite pierdute in bratele iubirii.
Insa mult mai usor mi-a fost
sa stau cu capul plecat, sa privesc in ochi
gravitatia firelor efemere, ce ma
trageau in jos...si mai jos...
Te zbati in cusca ce te poarta
prin periferiile decaderii umane,
Sugrumat de neputinta palmelor murdare.
Si stiu ca poate ai visat o stea,
o lira,
un fulg de nea,
sau poate un brat de flori
acoperindu-ti fruntea senina...

Iarta-ma, suflete,
ca nu am stiut sa-ti fac aripi !