Uită-mă pe de rost o moarte, în moartea ta măruntă.

Pașii nu-ți mai sunt de-ajuns;
Albastrul dintre coastele tale încheagă un amurg
Din ochiuri de umbră,
Și mă cauți, aproape mă mai cauți…
Așteaptă-mă încă o lacrimă, și-ai să vezi,
Ai să mă supui uitării
Cu mâna stângă.

Sărută-mi tâmpla-n tremur și-aminte s-o asculți.

Îmi privești bătrânețea de parcă-ar fi toamnă,
Și fruntea ta scârțîie în solzi
De sărut,
Și mi-e din ce în ce mai sete…
Nu-mi șopti cât de aspră mi-e rana,
Ascult-o.

Mai spune-mi – încă doare de-un chin, ploaia căruntă…

Plouă prin zodii, spre apus…
Cât de înaltă e ploaia,
Mă nasc pe vârfuri și tot nu-i ating
Þipătul subțire…mai ești
Lângă mine?
Nu mă mai doare somnul cu tine…

Rostește-mi trupul palid, și arzi ca să mă uiți.

Ce trist îmi săruți bătăile inimii sub piele,
De când înserarea se numără de două ori…
Arzi, din ce în ce mai aproape de necuvinte,
Uitare după uitare…
Poate nu e vina ta, poate
Cerul se leagă la îngeri
Și-adoarme-n fântâni, între noi.

Uită-mă pe de rost o moarte, în moartea ta măruntă.
Sărută-mi tâmpla-n tremur și-aminte s-o asculți;
Mai spune-mi – încă doare de-un chin, ploaia căruntă…
Rostește-mi trupul palid, și arzi ca să mă uiți.


29 iulie 2003.