In podul lui Nae mutu’ se gaseau de toate. Vechituri printre care copii isi pierd ore intregi cautand, intrebandu-se, gasindu-le folosinta sau incercandu-le pur si simplu: ceasuri de toate marimile, cu arcurile atarnand in afara, o pendula din care zburase fara intoarcere un cuc, un carucior de copil, cateva obiecte de fier ale caror intrebuintare nu le-o stiau nici acum, o busola veche, niste carti, o rochie de mireasa cu pantofi cu tot cusuti cu fir de aur, papusi candva adorate, cu ochii scosi in asteptarea unui alt stapan, un catel de plus, o cutie muzicala din care iesea o balerina, poate un urs fara ochi, imblanzit… De acolo se vedea orasul, casele ingramadite ca niste batrani cu capul intre umeri, stand la sfat in ciomege albe, merii, turmele ca niste aure de papadii numai bune de suflat, de cate ori nu au suflat toti trei, impreuna, numai ca sa vada daca zboara puful…Dar mai ales serile atarnate la fereastra prafuita aveau ceva de-a dreptul magic, abracadabra si sesam, puteai da drumul la balaurii cei rai sa zburde sau sa chemi zanele sa se imbaieze in rau, nu se sfarseau niciodata zilele acelea, numai parintii aveau grija sa la aminteasca:
- Si maine este o zi de joaca! Nu va mai saturati?
Acolo isi adusesera fetele papusile, tricicletele si le-au parasit numai in ziua in care au descoperit o cutie lunguiata de marimea unui om, cu capacul dat intr-o parte, asteptand parca sa inghita pe cineva si sa se bata apoi singur in cuie, incremenisera de frica, toti trei la vederea cutiei, fetele se bulucisera pe scara inainte, fara sa mai fie dornice sa cerceteze nimic, Luca o iscodea cu privirea, singur, cu atentie, cu mirare si teama:
- Am auzit ca e pentru tata mare!
- Tata mare e la spital, de ce I-ar trebui o cutie cand are pat?
- I s-au incurcat matele…
Ce legatura aveau toate acestea cu senzatia aceea cel putin stranie care o cuprinsese la vederea cutiei asteptand tacuta in podul intunecat, nu stia, dar cu siguranta nu mai urcase in pod pana in momentul in care Luca o asigurat-o ca a disparut cutia de acolo, odata cu tata mare care plecase undeva intr-un loc fara intoarcere, cu lumanari aprinse si un alai de oameni alinitati in spatele carutei. Si era prima data cand se simtise atat de aproape de un capat, cand realizase ca intr-o zi Luca, Anca si podul ar putea sa nu mai fie, ca Dumnezeu ar putea lua toate stelele astea de pe cer si le-ar ascunde intr-un buzunar, iar firele de iarba s-ar opri brusc din crestere si ar sta pe ganduri.
Luca venise langa ea, jos in iarba, tacut si linistit:
- Luca imi spui ceva?
- Iti spun, daca stiu.
-Oamenii vin pe lume adusi de barza?
-Vin.
- Si pleaca intr-o cutie cu capac?
- Pleaca.
- De ce nu ii ia barza inapoi ?
- Poate nu e treaba ei …
- Tu iti amintesti de barza care te-a adus?
- Nu mi-o amintesc.
- Oare de ce nu mai vine sa ne vada, dupa o vreme?
- Poate e ocupata cu altii copii.
- Eu as vrea sa o mai intalnesc odata, Luca.
- Si de ce ai vrea, ma rog?
- Sa ma mai plimbe odata pe sus, sa vad cum este.

Hmm. De cate ori nu o auzea spunand :
- Sa vedem cum este…
Gaza era cu siguranta o “ia sa vedem cum este” fata. De aceea isi mai pierdea vremea cu ea chiar si acum, cand ceilalti baieti aveau deja propriile jocuri, batalii, complicate strategii pe care le planuiau ore in sir, numai pentru a le repeta la nesfarsit zi dupa zi, prin vagaunile nestiute ale dealurilor, pana la saturatie. Ori el nu se plictisea niciodata de fete, pe Anca nu avea decat sa o accepte de dragul lui Gaza, nu ca ar mai fi avut nevoie de o “codita”, de aceea o si strigau Codita, se tinea mereu dupa ei, plangea la comanda si se rosea puternic ori de cate ori foloseau cuvinte mai tari, din cele furate dupa ureche de la oamenii mari sau de la alti copii. Nu venea niciodata cu o idee, nu muta o pana de la locul ei. Bineinteles ca Gaza a avut si ideea cu lumea si crearea ei, din cateva lucruri care s-ar putea iubi pana cand s-ar naste alte lucruri si doi oameni, posibil ei, care s-ar iubi pana cand s-ar naste alti oameni. Iar lumea aceasta noua ar putea fi numai a lor si numai pentru ei, iar secretul lor ar ramene ingropat sub nuc si ar muri odata cu ei, cand le va veni vremea sa plece intr-o cutie cu capac, cu lumanari si cu alai, intr-un loc departe.
Luca o privea cu gura cascata, ca si Codita, nu intelegeau mare lucru si asteptau explicatii stiau ca aveau sa vina, mai devreme sau mai tarziu, fara ca macar ei sa le ceara.
- Cum adica sa facem o lume?
- Uite asa. O lampa iubeste un scaun si din iubirea lor se naste un pat.
Luca si Codita puteau crede orice si nu de putine ori au cazut de acord ca pe Gaza trebuie sa o creada pe cuvant, chiar daca o iota din ce spunea nu parea realizabila. Dar cum putea o lampa sa iubeasca un scaun?
- Nu e nevoie de vraji pentru asta?
- Are Nae mutu’ niste carti vechi, ce-ar fi sa cautam?
Gaza cazuse pe ganduri, nu o intelegau de data asta, nu intelegeau nimic, nu era vorba de nici o vraja, de nimic. Era vorba de iubire. Iubirea naste.
- Nu cautam nimic in nici o carte, strigase Gaza cu patos, astfel ca Luca se intuneca la fata pe masura ce mintea incepea sa desluseasca un plan diabolic, de genul “sa vedem ce se intampla daca”.
Inserarea aducea inauntru suvite buclate de aer proaspat si umbre silentioase pe peretii de lemn. In ochii lui Gaza coborau licurici, carduri nesfarsite care ii inveleau fata si pielea intr-o aura trandafirie. Anca il privea pe Luca linistita, cu linistea aceea a animalelor care au renuntat la orice fel de lupta sau impotrivire cu firul de iarba pe care il rontaie zi de zi sau cu drobul de sare, vazuse la tata mare, il tine mereu aproape de vaca, iar ea il lingea impasibila, zi de zi, ca si cum nimic altceva nu ar mai fi fost inventat pe lume si ar fi putut sa ii atraga atentia.
In ochii lui Luca dansa o balerina alba, ca o muza cu parul din vocale, cu gura rotunda ca o cireasa amara.
- Ne iubim noi.
Odata cuvinbtele spuse, rostogolite pe masa ca zarurile, ei ii ramanea in gat linistea aceea ciudata, care ii facea sete, care o secase instantaneu. Acum putea sa se intample orice. Puteau sa creeze lumea si sa o aiba cat vor trai, sau nu. Puteau alege. Gaza vorbise cu multa seriozitate si atat de natural, incat dupa stupoarea de rigoare, nici Luca si nici Anca nu mai aveau nimic de spus, decat ca sunt de acord, ramanea de vazut numai:
- Dar cum se face asta?
- Pai mai intai trebuie sa ne maritam cu Luca.
- Ca sa ne maritam cu Luca trebuie mai intai sa ne sarutam, sarise si Anca de la locul ei, cu o idee. Ea cel putin asa stia. Ca cei doi oameni se saruta, se impreuna, care impreunare da berzei de stire sa apara.

Se facea frig dimineata in casa inalta, veche, cineva insa avea mereu grija sa porneasca focul, astfel ca nu s-a putut plange macar o data de frig. Mirosea puternic a brad, a lemn,a vis, Chopin, Mozart, Hayden veneau poate cu senzatia asta de alt timp trait, pentru batranul posac era doar rutina unor ani numarati, batuti pe muche, o meteahna pe care baiatul nu I-o ierta, dar pe care o mostenea atat de bine… Pe ea nu o deranja deloc felul in care o studia batranul in timpul ce luau cafeaua , fara a indrazni sa puna intrebari, dar afisandu-le toate intre sprancene, cu o nerusinare aparenta care ar fi fost normal sa o scoata din sarite…

Iarna era mereu animata si o facea sa se simta straina pe strazile acelea inghetate de frig ca niste imensi monstri de zahar din cauza turistilor, mereu veseli, activi, in cautare de nou, de a face ceva de vacanta. Ii placea sa se refugieze atunci pe stradutele inguste, in care abia incapea un trup. Ii placea sa priveasca cerul ingustandu-se nepermis de mult, lungindu-se ca o sfoara de zmeu albastru in timp ce zidurile cascau abisuri ce ii aspirau aerul, sufletul, pana simtea ca se sufoca si ca e timpul sa iese afara.
Cu o iarna in urma isi facea obisnuitele tururi de inghetare prin oras, departe de veselia de-a dreptul caraghioasa a oamenilor ce asteptau sarbatorile de parca nu s-ar fi putut trai si fara, de parca nu mai avusesera un rand si anul trecut. Ii faceau greata caciulitele rosii, pe varful buclelor blonde ale fetelor, brat la brat cu baieti gelati, snobi, cu bani de tocat si aparente de pastrat, a trecut prin piata ca o umbra, a ajuns la strada care ii era mai draga decat propriul sange, I se inviora pasul la gandul ca o sa se strecoare iarasi ca o umbra dincolo de lumea asta stramba, radea in sinea ei, nu o creasera impreuna, ea, Anca si Luca, atunci cand credea ca lumea se naste din iubire? Probabil ca vorbea cu voce tare ca o batrana se oprise in baston la cativa metri de ea si o priveau curioasa, ah, unde era Luca sa ii poata rade acum in nas, unde e Luca sa ii arate si ei ca realitatea e cu totul alta, ca viata nu incepe cu copilaria ci se frange brusc acolo, fara sa te lase vreodata sa intelegi de ce…Clopotele bateau spargand aerul inghetat in blocuri de zahar candel, unde erau pasarile? Pesemne ca batranei nu ii cazusera bine bolboroselile ei, deja plecase plictisita, lumea ei se tocise in capatul bastonului si avea rani care lasasera in urma cicatrice. Intrase deja pe straduta ingusta, urmarea fascinata, a cata oara, firul de zmeu, vedea acolo un barbat caruia ii clantaneau si lui dintii:
- Ce frig, ce frig, bolborosea o voce, unde e Dumnezeu, il vedeti voi, aratati-mi-l si mie, de ce nu mi se arata si mie? Luati pasarile astea moarte de pe mine, Dumnezeu da in mine cu pasari pentru ca l-am nesocotit.. Haha…
Si izbucea apoi intr-un ras isteric, demential. Sinistru, mai ales ca parea ca vine de la un chip frumos, aproape angelic, cu ochii de carbune aprins, probabil ca avea si febra. S-a oprit acolo, oricum nu era loc pentru doua persoane pe straduta, barbatul parea ca delireaza in timp ce dintii ii clantaneau ritmic de frig, iar mainile I se frangeau si Doamne ce maini frumoase avea, maini lungi, poate era pianist sau canta la saxofon, nu il vedea facand altceva, avea chipul acela inconfundabil de artist, dar si de ratacit, il privea mirata, l-ar fi luat in brate si l-ar fi incalzit, nu se putea sa stea asa inghetat acolo:
- Haide mai bine la un ceai, I-a propus intr-un tarziu.
El insa nu privise inca, nu pe ea, se uita printr-o perdea, vedea ceva ce I se arata doar lui si nici nu parea dispus sa impartaseasca…desi ea a incercat timid sa afle cu cine vorbea si despre ce exact, ce demoni il zgaltaiau in halul acela, ce diavol ii poseda ochii aceia albastri intunecati, care acum straluceau ca si carbunele aprins? Barbatul nu raspundea si atunci l-a luat usor de mana, tragandu-l dupa ea pe strada subtire, in cautare de un loc cald si un ceai fierbinte…
Radea in sinea ei, plecase de acasa in cautare de izbavire proprie, de uitare, de liniste si daduse peste un nebun, peste un posedat de care nu se putea desprinde pana cand nu ii incalzea mainile acelea frumoase, I le-ar fi luat si le-ar fi tivit cu buzele ei, sa ajunga intai la ceai, se lasa parca si mai frig si seara.
Au intrat in barul semintunecat unde a cautat un loc mai aproape de sursa de caldura, ea si-a scos paltonul gen manta ruseasca, si-a oprit insa fularul calduros, pe el l-a lasat asa, mainile ii erau inca reci si clantanea de frig, doar ca nu mai vorbea coerent, abia daca mai soptea, iar privirea I se adunase intr-un punct fix pe care il tinea cu incapatanare. A venit si ceaiul:
- Indulcit si cu lamaie, da, nu, nu ceai englezesc, orice altceva…
Aburii ceaiului erau parfumati, I se dezghetau narile, nasul, respiratia, nu facea decat sa il adulmece mai intai, nu sorbise inca nici o inghititura, strangea inca manile acelea, ca pe un copil bolnav cand barbatul a parut ca s-a trezit din agonie, si-a privit intai mainile mirat, apoi a rasuflat usurat ca le-a descoperit acolo, vii, le-a retras din mainile ei brusc, si-a scos la randul lui paltonul, fularul, avea un pulover negru, de lana, gros, care ii scotea si mai mult in evidenta paloarea aceea cu mult mai potrivita intr-o biserica, acolo insa, in semiobscurul barului parea atragatoare si misterioasa. Nu a indraznit nici ea sa zica nimic, o coplesea ceva nestiut in omul asta infrisonat, l-a lasat tot pe el sa vorbeasca daca avea ceva de spus daca nu, nu, se auzea undeva, de la etajul cladirii vechi o incercare stangace de sonata lunii, probabil un elev exersa, asta a facut-o sa zambeasca:
- Faci gropite cand zambesti, I-a spus , iar eu nu iti stiu nici macar numele.
Cand si prin ce minune se inversasera atat de rapid rolurile, se simtea acum strivita, nu avea macar curajul de a-si ridica privirea, de a zambi natural, doar cu putin timp in urma ea ii incalzea mainile in timp ce el se lupta cu forte intunecate, ce pareau totusi ca vin dinauntru…
- Nu trebuie sa te simti coplesita, I-a spus, e normal ce ti se intampla.
A tipat usor, ii citea gandurile, sau si le striga ea cu voce tare?
- L. e numele meu, al tau?
- Ce nume frumos si ce bine ii sta langa M.
- M te numesti?
- Da.
In cateva minute se simtea ca acasa, ducea canile de ceai, a adus si cafea, apoi budinca de banane, cu o eleganta desavarsita in miscari, cu naturaletea celui obisnuit cu locul, uitase deja ca a venit cu un nebun, cu un posedat, il lasa sa o umple de prezenta lui, de forta aceea nebanuita, isi deschisese porii, astepta, pandea. L-a privit apoi, l-a atins in treacat pe fata palida, inspre ochii intunecati, inspre pometii palizi, inspre parul strans la spate, atat de negru.
- O sa te indragostesti de mine, L, nu ma mai privi asa!
L. a inceput sa rada cu zgomot, in cascade, era si modest barbatul acesta sau avea simtul umorului, intr-adevar.
- Stai linistit, eu nu ma indragostesc cand ma uit la cineva…
- L, L, cata siguranta in vocea ta si cum te crezi singura….
A iesit afara in strada imediat, nu ii placea nici superioritatea tonului, nici siguranta vocii si apoi se facuse prea cald inauntru, iar ochii aceia prea albastri, unde era nebunul, cine era barbatul acesta? S-a rezemat putin de zidul inghetat, isi privea aburii, ardea pe dinauntru, ii venea sa se atinga peste tot, incet, sa se simta stinsa, pierduta. Cand venise dupa ea? Statea acum si o privea, stralucind in intunericul strazii, apoi I-a luat mana in mana lui din nou rece si I-a plimbat-o atent, linistit, pe pantec si coapse, pentru ca apoi sa dispara asa cum venise…
Nu a alergat dupa el, se temea de unde ar fi putut-o duce pasii acum, se simtea atat de nesigura si vulnerabila, ce cautase ea cu propriile maini pe pulpele fierbinti? Se simti brusc rusinata de prorpiile-I maini, de propriile-I ganduri si alerga inspre biserica, auzea orga dintr-o departare oarecare, ca dintr-un film vechi, cu femei invaluite in mistere, cu manusi dantelate si voalete, ca dintr-o fotografie alb-negru dintr-un sertar al lui Madame Bovary.. Se aseza intr-un colt ferit, simtea nevoia sa fie putin singura si in controlul deplin al propriilor simturi, rascolite pe neasteptate de un strain, Dumnezeu se ascundea dupa vitralii inca.
Gura ii fu insa peceltuita chiar in momentul in care ochii barbatului, rataciti spre interior- intr-o lupta cu sine pe care o purta de o vreme si de a carei existenta el nu se speria- ii reveneau sub pleoapele coborate in cautare de liniste, in cautare de un capat, se saturase de mijlocuri, de resturi, de cioburi, ii era teribil de dor , de de un inceput, de o sansa, ca de creioanele noi la inceput de septembrie. Degetele lui aveau gust de migdale amare si ii tiveau buzele cu atingeri moi, abia imperceptibile…
- SSt, nu il cauta atat pe Dumnezeu, nu il mai striga! Te va gasi el daca trebuie, daca nu inseamna ca nu esti “de-a lor” si zicand de-a lor isi dadu putin capul intr-o parte, aratand catre cupola catedralei.
- De-a ingerilor? Intrebase ea.
- Esti atat de frumoasa, ce nevoie mai ai tu de ingeri? O sa te adorm intre flori de lamaita si o sa sorb dimineata de pe buzele tale.
- Haide cu mine, vii? Adauga tot el, vreau sa te pun intre calusei, sa ma lasi sa te privesc, sa tin vantul deoparte sa nu iti tulbure parul, sa iti prind fluturii dintre gene in palme si sa ti-I suflu inapoi, ca pe papadii, sa iti musc din fericirea asta simpla, de doi lei, care va face pe voi frumosi, irezistibili, iar pe noi tot mai insingurati si departe.
L nu stia cine sunt” noi” sau “voi”, dar ochii ii ramasera agatati de chipul lui palid si statea agatata intre timpuri…
“ - Hai sa cream o lume, vreti?
- Cum? Intrebau cei doi copii, atatati de curiozitate.
- Asa: o lampa iubeste un scaun, iar din iubire alor se naste un pat.
- Hai sa ne iubim noi…
- Hai sa ne iubim noi…”

In dimineata acesta insa, batranul o servise personal cu cafea, ca si cum, o mai avusese in vizita, ca si cum era de-a casei, in timp ce ea se uita nedumerita in jur, nerecunoscand casa, nestiind cine era batranul si de ce se afla acolo. Cu toate acestea nu o deranja deloc atmosfera, era placuta, usor demodata, se simtea bagata in seama, chiar facand abstractie de tacerea batranului care nu se arata prea amabil in a da explicatii si pe care ea nu voia sa I-o inoportuneze cumva, fiind prea curioasa, ori prea impulsiva. L-ar fi intrebat totusi cat poate sa mai stea si cum de a ajuns aici, dar batranul deja plecase, il auzea prin casa fluierand si udandu-si plantele, de unde a dedus ca de fapt ea era de-a casei cumva.
S-a indreptat spre dulapul construit in perete, sa caute ceva de imbracat, ce gusturi cel putin ciudate avea persoana care locuia aici, oarecum pretentioase si dominate de royal blue si rouge, ar fi ales altceva, un pulover simplu alb, moale, niste pantaloni mulati, o tinuta mai degraba sport, dar nu gasea nimic de genul acesta. Lucrul acesta o facea nervoasa, din ce in ce mai iritata chiar, aproape ca a trantit usa dulapului. Un zgomot infundat a facut-o sa tresara, pe podeaua de lemn, langa caminul care incalzea placut atmosfera. O balerina alba, inchisa intr-un glob de sticla, in care ningea, dansa cu o gratie desavarsita, pe o melodie frantuzeasca, ceva sfasietor de trist, perfect chiar…Pe spatele cutiei gravate doua nume si o mica nota:
“ Pentru L. sa dansezi asa la nesfarsit, frumoasa si ninsa, pe mine doar sa ma lasi sa te privesc, din cand in cand”.
Si-a amintit brusc ca de fapt cunoscuse un barbat seara trecuta, poate de aceea se simtea atat de obosita si nedumerita, un barbat care ii rascolise existenta in asa masura incat era dispusa in sfarsit sa faca schimbul, sa dea lumea aceea creata de ea, in copilarie, pentru singuratatea strainului aceluia intr-o lume indepartata si inaccesibila ei, din care nu se putea sustrage si a carei conditie il facea demonic sau dumnezeiesc, numai prin sfidarea conditiei umane, celei care ii tinea si ei gleznele legate in lumea asta.
Se repezi inviorata la oglinda, incepea sa isi aminteasca, senzatie cu senzatie recapitula seara trecuta ce-I facea sangele sa danseze, rascoli dulapul in cautare de pulover alb si baia in cautare de parfumul potrivit si de orgasmul acela placut al asteptarii si pregatirii pentru o mare intalnire. Ajunsa in baie isi cauta parul, era acolo, intreg, prea lung parca, dar nu era acum timp pentru o noua coafura, alerga la oglinda, poate se putea face ceva.

In fata oglinzii incremeni, mai intai fara strigat, apoi slobozind un urlet stins de durere, un scancet monstruos ce-I franse corpul in doua, apoi in mii de bucati de carne flasca, simti gandaci invadandu-I corpul, scorpioni cutremurand-o de oroare si de greata, era tarziu, era atat de tarziu pentru intalnire…
Imbatranise.
- Vii draga odata? Se auzi vocea din hol, chemand-o. Nu ai mai iesit din casa de o saptamana aproape si ninge atat de frumos afara…