era ca un fel de primăvară peste
ochii subtiri ai pământului dar
șerpii de-ntuneric răsăreau
din iarba vânătă
sâsâind obscenități
la adresa www.omenire.com
lângă poarta erei atomice
stăteau Dumnezeu și cu
Sfântul Petru
judecând turmele de
crisalide
stadiul larvar a ceea ce
ar fi putut fi odată sufletele
noastre comune

era ca un fel de primăvară peste
epiderma subțire a timpului dar
șerpii de-ntuneric
mâncau antrax cu napalm
pe pâine
și vomitau neutroni
cu care biciuiau apoi
ochii arzânzi ai
planetei-mamă
ce mai scăpau ici-colo
câte o niagară de
lacrimi uscate

atunci am îngenuncheat
în iarba cea vânătă
și fierbinte ca
un ou de pasăre phoenix
undeva
în adâncul găurii negre
căreia obișnuiam
să-i spun odată inimă
sufletul mi se zbătea
hăituit
căutându-mi în zadar
marginile
și plângând în hohote peste
întrebările lumii

dar nu mai era deloc primăvară
iar eu muream
departe tare departe
pe malul unei ierni
de plutoniu
învelit într-un lințoiu
de vise

ce folos ce folos ce folos
că mă porecliseră
homo sapiens
poate mai bine aș fi fost
piatră
sau strigăt
sau cale lactee

și totuși a fost doar un vis
cu șerpi atomici
și cu șopârle chimice
care mușcau cu sălbăticie
din primăvara
ce nu avea să mai vină
vreodata