STATUILE MAGNET

Am sa va spun povestea unui trubadur pribeag ce l-am gasit la umbra vechilor ziduri ce strajuiau o manastire uitata de timp. Nu pot sa uit felul in care isi stergea sudoarea clipelor cu vesmantul Timpului.
A fost odata un barbat care avea o femeie, pana aici nimic deosebit, dar amandoi erau speciali intr-un anumit mod. Erau atrasi unul de altul asemenea unor statui din magnet, dar amandoi aveau in fata plusul si minusul in spate; asa ca de fiecare data cand se apropiau fata in fata aparea o energie nevazuta care ii despartea. In momentul cand unul pleca pe alta carare, aparea nostalgia trecutului care ii atragea din nou unul catre celalalt; atunci unul se intorcea cu fata catre stele celalalt fiind cu fata spre pamant; dar a venit o vreme cand amandoi au fost atat de atrasi de lutul din care au fost facuti incat nici unul nu a mai avut forta sa se desprinda de el si au ramas astfel departe unul de altul. Cat de departe erau stelele acum!
Trubadurul, caci despre el este vorba a incercat sa gaseasca alta statuie dar dupa un timp si-a dat seama ca tot spre pamant privea, stelele pe care le zarea uneori erau doar licariri reflectate din roua genelor sale ca niste salcii tanguitoare.
Intr-o zi avu loc o eruptie a vulcanului de sentimente a carui lava reusi sa topeasca inima inghetata de mlastina pacatelor. In amurgul violet al zilei, craiasa lunii ii surase din nou poleind cu o pulbere fina de argint barba aspra a trubadurului. Atunci se intampla un fenomen straniu, prima lui femeie fiind din nou atrasa catre el. Acum trebuia sa aleaga intre femeia cu suflet de porumbel voiajor si cea cu suflet de vultur; una avea blandetea, cealalta avea taria.
Fiind in mijlocul a doua vanturi a ales Ciclonul care l-a ridicat la cer lasand in urma doua zbateri de aripi insangerate. A pribegit mult prin padurea cu radacinile trecutului adanc infipte in sufletul cu mugurii ingetati ai prezentului. Dupa ce mi-a spus povestea sa, am simtit ultima suflare a sa cum se prelinge pe topoganul vietii cazand in oceanul de iubire cel de dincolo de moarte…
De fiecare data cand ma gandesc la el, privesc cerul in care se oglindesc pururea doi nori diafani, suflete pasare, care contopindu-se in aceeasi tristete varsa pe pamant lacrimi argintate in amintirea Timpului trecut, atat de zgarcit cu clipelel sale pe care le poti revedea prin prisma amintirii, ca un curcubeu, dar pe care niciodata nu le mai poti atinge!