Repede. Dimineața dispare, e înlocuită cu fumul
cețurilor ridicate de deasupra mării.
Noi ne sărutăm în dreptul geamului. Reflecția
noastră în el se deformează brusc, se încovoaie și dispare.
Curios, trec de partea cealaltă. Sticla e o membrană permeabilă
prin care mă scurg. Nu cad de la etajul șapte,
cum aș fi fost îndreptățit să mă aștept,
ci tălpile mele calcă un fel de nisip. E foarte fin.
Răsfir în palmă câteva fire din el, e călduț. Trece un timp,
cum am ajuns aici? Îmi amintesc și vreau să văd
dacă mă pot întoarce. Fereastra nu mai există, în locul
ei se înalță până la cer un far al sentimentelor.
La două minute, fix la două minute, un sentiment e eliberat
într-un fascicul strâmt, de formă conică. Mi se face frig,
iar către mine vine o fată goală: are capul perfect neted,
lipsit de păr. La fel, pubisul îi este gol.
E o iluzie, o văd mergând, uneori aproape aleargă, dar
nu se apropie de mine. Poate e o nălucire.
Sau poate nu. Văd că și ei îi este frig, își acoperă sânii
cu brațele strânse, și aud marea. Până acum nu se auzea nimic,
dar iată, valurile… Sunt parcă roz, înspumate. Pentru prima
dată mă întreb: unde sunt? Mi se face frică. Iluziile s-au spulberat,
lumea nu există, m-am topit și eu.
Îmi văd totuși mâna. Mașinal, îmi verific linia vieții cu o unghie:
trece dincolo.
Dincolo de momentul acesta. E bine… Mă liniștesc.
Totuși, ce pot să fac? Spre mine vine o fată goală, e aceeași.
Nu o strig, a ajuns la mine, mă sărută, nu mai este goală.
Are o rochie neagră, foarte simplă. E tânără.
Miroase a alge. Iată o furnică: urcă pe geam.
Tot mai sus, tot mai sus. Îmi ocolește degetul,
încăpățânată…

/14.04.2003/