știam,
se liniștea vântul
și luna trecea peste viile-n floare
storcându-le-n cupe
polenuri astrale.

Încet, adânc, tăcut
trecea luna
peste florile viei,
peste inima mea
și-n pădurea salcâmilor
privighetori începeau
noaptea lor albă de cântec.

Toate erau frumoase și pline
și ochiul mare al morții
se uita din vârful lumii
la mine.

În jurul lui - dorinți, iubiri,
privighetori și flori de vie,
și ploi lunare, și visări
creșteau concentric, până sus -

dar răzbătea din toate ochiul,
atât de calmul
ochi al morții.