Dacă cerul ar fii închisoare de îngeri,noaptea ar plânge sub respirația harpei lor scăldată-n tristețe, dulce nebunie aprinzând doi ochi de stele și o inimă rotundă și grea.
Dar noi? Învața-vom oare să evadăm singuri de sub povara gândurilor și să ne pierdem in iluzia dulce a unei tăceri totale,aducătoare de somn și pace?Putea-vom noi să spargem gratiile inchisorii ce ne taie calea spre cer,spre un absolut atât de aproape și să devenim noi îngeri in locul celor ce ne vor privi ,cu jind,din spatele gratiilor de soare si vis.Ști-vom să ne găsim drumul spre Dumnezeul lor și să îi umplem paharul sacru de credință și supunere, în timp ce El va privi cu bunătate doar spre închisoarea tăcută, și îngerii care alergându-și fericirea au uitat că pot zbura. Auzi-vom glasul Lui atunci când cerul și pământul ne vor striga mai tare libertatea cu chip de șarpe, aduna-vom lacrimile pline de iertare pentru a ne spăla sufletele mânjite de eșec.Sau vom asculta în continuare cerul, alergând pe suprafața-i calda, până când aripile vor deveni picioare, până când gratiile iși vor crește trupul peste umbre și îngeri, până când singuri nuferii vor putea să își înflorească inima spre o realitate topită în vis? Reuși-vom sa ne eliberăm de sub vraja Luciferiană pentru a deveni plini privindu-ne goliciunea in oglinda unei lacrimi de păcat.?
Lăsați îngerii să zboare...n-au greșit...sunt oameni.