In dimineata asta
am asistat la un rasarit albastru,
un soare perfect de albastru,
ca si cum ochii tai ar mai fi...
Bantuie amintirea zilei de iarna.

Te-am condus la gara,
cea mai trista gara a celei mai triste zile,
de unde singura aveai sa pleci...
A venit trenul...
Ar fi venit el daca stia
c-avea sa ia cu sine
esentialul meu iubind?

Poate nici tu nu stiai
si-un zambet razbatea
prin geamul acela razgaiat...
era zambetul tau peste o intreaga lume...
asta pe cand mie toate imi plecau:
toate ale mele sentimente,
intreaga a mea launtrica viata...
Stiai ca eu prin tine traiam?

Apoi te-ai dus, cu tren cu tot.
Am plecat si eu, mi-am luat un bilet
si asteptam tramvaiul.
M-am rezemat de un copac
si priveam absent la cerul ce tocmai
incepuse a ninge, a ninge
in albul desfiintarii
inimii mele...
Plangeam,plangea si copacul...
Nu, nu plangeam de maneaua de jale
ce se pornise la carciuma
din spatele meu,
plangeam de sfarsit,
plangeam pentru ultima oara...

Dar a trecut.
Acum suntem acasa,
fiecare la el,si fiecare iubim
ce are langa el.
Stiu Lotte,l-ai iubit, in felul tau, pe Werther...

Nu, nu te supara pe mine
daca mai aflu dimineti
in care soarele rasare albastru,
prea perfect de albastru
sa nu-mi aminteasca
de niste ochi
si-o trista zi precum aceea
de iarna geroasa
niciodata trecand...

In rest, soarele-mi straluceste
de-o noua iubire,
iubire ce poate candva
va izbavi si-ntrece in perfectiune
chiar si acele rasarituri...
Zambesc si iubesc,
zambeste si iubeste!