Suflă mâncătorul de zăpadă și dezvelește chelia colinei, aburindă
În sufletele primitive răsare vechea astenie,
Iubitei îi surprind din nou privirea vidă,
Și altfel intelectul meu – mai evoluat, imun la nostalgie
Și la schimbarea vremii, și la eclipse, și la fazele lunii
Și-n general la alte forme de prostie –
E mâncat și el de mâncătorul de zăpadă,
Căci dusă fiind zăpada rămân în amintirea iernii
Câmpiile cu iarbă moartă și oasele de păsărele
Și colina cheală, aburindă.

Iar vederea ei – privirea primitivă, vidă,
Mă cutremură din mațe, din măduva spinării în afară
Mă aduce înapoi în starea mea de dinainte
De animal cu praf în loc de minte.

Și-mi zic – păi de ce nu? Oi fi eu evoluat, dar asta nu înseamnă
Că nu m-apucă și pe mine astenia.
Măcar că eu îmi dau seama de ce și cum se face
Și știu că o să-mi treacă cu vin și vitamine
Și în curând, nici ea n-o să mai aibă privirea aia vidă.