Poet 1

‘s furios
ca nu-mi descarc
destul
o logică brutală,
smintită
și rușinoasă să fie
dură și aleasă,
cum le place poeților :
să rupă vreascurile-n idei
de prin șosetele limbii,
de atâtea ori spălate
că nu mai put a nimic.
Ce căruța cu o roată
poate fugi prin creierul meu,
atât de limpede,
de parcă-ar fi o filozofie
ispititoare pentru proști,
inacesibilă sfătoșilor
care dorm, sforăind a gândire
înlăuntrul lor,
neașteptând nimic,
cumpărând hârtie doar,
pe care o pun apoi la dospit
să se îngălbenească,
de așteptare năroadă,
în speranța că într-o zi
vor rupe tot,
cu geniul lor inexistent,
imaginar și tâmpit.

Si tot rămâne mult,
în miezul ne-logic al limbii,
care miroase a haz
dar nu se lasă la extracții
făcute cu clești, foale
și cizme de cauciuc.

Poet 2

Hai, hai,
mai dur prietene,
mai dur.
Vezi că sunt înca
cuvite faine,
idei extraordinare,
zugrăvește hârtia asta
igienică, sau șervețelul,
cu un eseu fantastic,
care să le caște gurile
celor din auditoriu
până la ceafă,
sa le cada taiat-capul.
Spune-le cum
ți-ai ros tu încheieturile
de turbare și singurătate
și iubire colosală.
Cum te-ai suit tu pe masă
în izmene imginare,
ca să te vadă
frumoasele muze,
din cantina unde
sorbesc
puncte, virgule și liniuțe,
în ciorbe igrasioase,
criticii literari.




( va urma)